Cunoaşterea lumilor superioare

Exerciţiile pentru pregătire şi iluminare

din GA 10 de Rudolf Steiner – din capitolul Treptete iniţierii – ed. Triade

Exerciţiul I. Începutul trebuie făcut îndreptându-ne atenţia sufletului spre anumite fenomene din lumea care ne înconjoară. Astfel de fenomene sunt, pe de o parte, viaţa de încolţire, creştere şi dezvoltare, iar pe de altă parte toate fenomenele ce ţin de ofilire, veştejire şi pieire. Discipolului i se cere să-şi îndrepte intens şi cu totul conştient atenţia spre aceste realităţi. Acolo unde percepe înflorire, dezvoltare de un anumit tip, el trebuie să elimine toate celelalte din sufletul său şi, pentru un timp scurt, să se dăruiască numai acestei singure impresii. Va trebui apoi să lase această formă de simţire să stăruie liniştit în el. În acest timp, el trebuie să devină absolut liniştit în interiorul său. Trebuie să se izoleze de restul lumii exterioare şi să asculte numai ceea ce spune sufletul său despre faptul înfloririi şi al dezvoltării. Mai întâi să privim lucrurile cât mai viu, cât mai exact cu putinţă. Abia apoi să ne dăruim sentimentelor trezite la viaţă în suflet şi gândurilor care se ivesc. Important este să ne îndreptăm atenţia, în deplin echilibru lăuntric, asupra ambelor. Vom vedea urcând în interiorul nostru sentimente şi gânduri noi, pe care înainte nu le-am cunoscut. O formă de sentiment foarte precisă se leagă de creştere şi devenire; o alta, de veştejire şi pieire. Însă numai atunci când cultivarea acestor sentimente se face în modul descris. O imagine deplină a lor şi-o poate crea singur oricine, parcurgând aceste trăiri interioare. Cine şi-a îndreptat adeseori atenţia spre fenomenul devenirii, al prosperării, al înfloririi, acela va simţi ceva pe departe asemănător cu sentimentul pe care îl avem în faţa unui răsărit de soare. Iar din fenomenul veştejirii, al pieirii, va rezulta o trăire care se poate compara, în acelaşi fel, cu urcarea înceată a lunii deasupra orizontului. Aceste sentimente sunt două forţe care, cultivate corespunzător şi dezvoltate din ce în ce mai viu, duc la cele mai importante efecte spirituale. Celui ce se dăruieşte mereu, intenţionat şi metodic acestor sentimente, i se deschide o lume nouă. Lumea sufletească, aşa numitul plan astral, începe să-şi arate zorile. Creşterea şi pieirea nu mai rămân pentru el fenomene care îi dau impresii nedefinite, ca mai înainte. Dimpotrivă, ele se ordonează acum în linii şi figuri spirituale, despre care mai înainte nu bănuise nimic. Aceste linii şi figuri au forme diferite pentru fenomene diferite. O floare care înfloreşte evocă în faţa sufletului său o linie cu totul precisă; tot aşa, un animal în creştere sau un pom pe cale de a pieri. Lumea sufletească (planul astral) se lărgeşte încet în faţa lui. Aceste linii şi figuri nu au în ele nimic arbitrar. După cum doi oameni care văd corect vor vedea că o masă rotundă este rotundă, iar nu unul o va vedea rotundă şi celălalt pătrată, tot astfel, în faţa a două suflete, la privirea unei flori care înfloreşte, va apărea aceeaşi figură spirituală. După cum formele vegetale şi animale sunt descrise în ştiinţa naturală obişnuită, tot astfel şi cunoscătorul ştiinţei secrete descrie sau desenează formele spirituale ale fenomenelor creşterii şi pieirii după specii şi familii.

Exerciţiul II. Să facem deosebirea între sunetul provocat de obiectele aşa-zise fără viaţă (un corp care cade, un clopot sau un instrument muzical) şi acela care provine de la fiinţe vii (un animal sau un om). Cel ce aude un clopot, percepe sunetul şi leagă de el un sentiment plăcut; cine aude strigătul unui animal, în afară de acest sentiment, simte în sunet şi manifestarea unei trăiri lăuntrice a animalului, plăcere sau durere. Discipolul ocult va trebui să se oprească la această ultimă categorie de sunete. El trebuie să-şi îndrepte întreaga sa atenţie spre faptul că sunetul îi vesteşte ceva ce se găseşte în afara sufletului său. Şi el trebuie să se adâncească în acest element străin. Trebuie să-şi unească intens sentimentul cu durerea sau plăcerea ce i se împărtăşesc prin sunet. Trebuie să treacă cu vederea ceea ce este sunetul pentru el, faptul că îi este plăcut sau neplăcut, agreabil sau dezagreabil; sufletul său trebuie să se umple numai cu ceea ce se petrece în fiinţa de la care vine sunetul. Cine face asemenea exerciţii în mod sistematic şi susţinut va dobândi facultatea de a se contopi, aşa-zicând, cu fiinţa de la care vine sunetul. Prin sunetele ei, întreaga natură începe să şoptească taine omului. Ceea ce mai înainte era doar sunet neînţeles pentru sufletul său, devine acum graiul plin de înţeles al naturii. Şi acolo unde, mai înainte, în aşa-numita lume lipsită de viaţă, nu auzea decât sunete, acum desluşeşte un nou grai al sufletului. Începe să audă cu sufletul.

Exerciţiul III. Deosebit de important pentru dezvoltarea discipolului spiritual este felul cum îi ascultă pe ceilalţi oameni când vorbesc. El trebuie să se obişnuiască să facă acest lucru în aşa fel încât în timpul ascultării interiorul său să tacă cu desăvârşire. Când cineva exprimă o părere şi altul ascultă, în lăuntrul acestuia din urmă, în general, se naşte aprobare sau dezaprobare. Discipolul ocult trebuie să reducă la tăcere orice aprobare şi dezaprobare de acest fel. Începutul va trebui să-l facă în anumite cazuri pe care şi le va alege premeditat. Apoi încet, încet şi treptat, acest fel cu totul nou de a asculta se va strecura ca de la sine în obişnuinţele sale. Exersând, discipolii se simt obligaţi să asculte în anumite momente părerile cele mai contradictorii şi să reducă la tăcere totală orice aprobare şi, mai ales, orice judecată dezaprobatoare. Este vorba aici ca, în acest timp, să se reducă la tăcere nu numai judecăţile îndreptăţite din punct de vedere raţional, ci şi toate sentimentele de dezaprobare, de repulsie sau chiar de aprobare. În mod deosebit discipolul trebuie să se examineze mereu, cu grijă, ca asemenea sentimente, chiar dacă nu se găsesc la suprafaţă, să nu existe nici în forul cel mai intim al sufletului său. Trebuie să asculte, de pildă, spusele oamenilor care îi sunt mult inferiori într-o oarecare privinţă şi trebuie să înăbuşe în acest timp orice sentiment de „a-toate-ştiutor“ sau orice sentiment de superioritate. Astfel, omul ajunge să asculte cuvintele altora cu totul dezinteresat, excluzând total propria sa persoană, părerea şi felul său de a simţi. Dacă el se exersează să asculte fără să critice chiar şi atunci când se expun păreri cu totul contradictorii, când în faţa lui se desfăşoară lucrurile cele mai „absurde“, atunci, treptat-treptat, învaţă să se contopească pe deplin cu fiinţa altuia, să pătrundă cu totul în aceasta. Prin cuvintele pe care le ascultă el aude în sufletul celuilalt. Negreşit, aici este necesară cea mai severă autodisciplină.

Exerciţiul IV. Începutul se face prin observarea, într-un anumit fel, a diferitelor lucruri din natură, ca de pildă o piatră transparentă şi frumos modelată (un cristal), o plantă şi un animal. Să încercăm mai întâi să ne îndreptăm întreaga atenţie asupra unei comparaţii dintre piatră şi animal, în modul următor. Gândurile pe care le indicăm aici trebuie să treacă prin suflet însoţite de sentimente puternice. Şi nici un alt gând, nici un alt sentiment nu e îngăduit să se amestece şi să tulbure observarea foarte atentă. Ne vom spune: „Piatra are o formă; şi animalul are o formă. Piatra stă nemişcată pe locul ei. Animalul îşi schimbă locul. Instinctul (pofta) este ceea ce-l determină pe animal să-şi schimbe locul. Acestor instincte le slujeşte şi forma animalului. Organele sale, mădularele sale, sunt adecvate acestor instincte. Forma pietrei nu este plăsmuită după pofte, ci prin forţă lipsită de poftă“ 4. Dacă ne adâncim intens în aceste gânduri şi în acelaşi timp observăm cu atenţie încordată piatra şi animalul, atunci se ivesc în sufletul nostru două moduri de a simţi total diferite. Din piatră se revarsă în sufletul nostru unul din aceste două genuri de sentimente, iar din animal, celălalt. Probabil că aceasta nu ne va reuşi de la început, dar, încetul cu încetul, prin exersare cu adevărat răbdătoare, cele două sentimente se vor ivi. Trebuie numai să exersăm mereu, mereu. La început, sentimentele vor fi prezente doar atât timp cât durează contemplarea; mai târziu, ele vor continua să acţioneze şi după aceea. Şi, în cele din urmă, vor deveni ceva ce se păstrează viu în suflet. Dacă în contemplare cuprindem şi planta, vom observa că sentimentul care porneşte de la ea, în ce priveşte natura şi intensitatea lui, stă la mijloc, între sentimentul care se revarsă din piatră şi acela care se revarsă din animal. Ştiinţa ocultă numeşte „albastru“ sau „albastru-roşu“ ceea ce, pentru organul clarvăzător, emană dinspre piatră; ceea ce este perceput dinspre animal, este resimţit ca „roşu“ sau „roşu-galben“. De fapt, culorile care se văd aici sunt de „natură spirituală“. Culoarea ce emană din plantă este „verde“ care, încet-încet, trece într-un roşu-roz deschis, eterat. Planta este acea fiinţă din natură care, în lumile superioare, se aseamănă într-o anumită privinţă cu constituţia ei din lumea fizică. Nu la fel stau lucrurile cu piatra şi cu animalul. – Acum, trebuie să ne dăm seama că prin culorile amintite mai sus nu am indicat decât nuanţele principale ale regnului mineral, vegetal şi animal. În realitate, sunt prezente toate nuanţele intermediare posibile. Fiecare piatră, fiecare plantă, fiecare animal îşi are nuanţa sa cu totul precisă. La acestea se adaugă fiinţele lumilor superioare, care nu se întrupează niciodată fizic, cu culorile lor adeseori splendide, alteori îngrozitoare.

Exerciţiul V. Să aşezăm în faţa noastră sămânţa unei plante. Esenţialul este ca în faţa acestui obiect neînsemnat să dezvoltăm intens în noi gânduri juste şi, prin aceste gânduri, să trezim anumite sentimente. Să ne devină clar mai întâi ceea ce vedem de fapt cu ochii. Să ne descriem nouă înşine forma, culoarea şi toate celelalte însuşiri ale seminţei. Apoi să reflectăm după cum urmează. Din această sămânţă, pusă în pământ, va lua fiinţă o plantă complexă. Să ne imaginăm această plantă. Să o construim în fantezie. Şi apoi să ne gândim: planta pe care mi-o imaginez acum în fantezia mea va fi scoasă mai târziu într-adevăr din sămânţă de către forţele pământului şi ale luminii. Cine îşi limpezeşte bine acest gând, cine îl trăieşte intim, va putea dezvolta şi următorul gând, împreună cu sentimentul corespunzător. El îşi va zice: în sămânţă zace în mod ascuns – ca forţă a întregii plante – ceea ce va creşte mai târziu din ea.. Aşadar, sămânţa reală cuprinde ceva invizibil, care în imitaţie nu există. Asupra acestui invizibil să ne îndreptăm acum sentimentul şi gândurile 5. Să ne reprezentăm că acest invizibil se va transforma mai târziu în planta vizibilă pe care o voi avea în faţa mea în formă şi culoare. Să stăruim în gândul: invizibilul va deveni vizibil. Dacă nu aş putea gândi, nu mi s-ar putea prevesti încă de pe acum ceea ce abia mai târziu va fi vizibil. Accentuăm din nou: ceea ce gândim acum trebuie să şi simţim intens. În linişte, fără amestecul tulburător al altor gânduri, trebuie să vieţuim în noi numai gândul arătat mai sus. Şi trebuie să lăsăm timp suficient ca acest gând şi sentimentul care se leagă de el să pătrundă adânc în suflet. – Dacă realizăm aceasta în mod just, atunci, după un anumit timp, poate abia după multe încercări, vom simţi în noi o forţă. Şi această forţă va crea o nouă vedere. Grăuntele va apărea ca învăluit de un mic nor de lumină. Îl vom simţi în mod sensibil-spiritual ca un fel de flacără. Spre mijlocul ei, această flacără ne dă impresia pe care o simţim la perceperea culorii lila; iar spre marginile ei impresia pe care o simţim la perceperea culorii albăstrui. Acum se arată ceea ce mai înainte nu văzusem şi care a fost creat de puterea gândirii şi a sentimentelor pe care le-am stimulat în noi. Ceea ce, senzorial, era invizibil – planta care abia mai târziu va deveni vizibilă – se revelează acum în mod spiritual-vizibil.

Exerciţiul VI. Un alt exerciţiu, care se alătură celor descrise, este următorul: să ne aşezăm în faţa unei plante deplin dezvoltate. Apoi să ne umplem cu gândul că va veni timpul când planta va pieri. Nimic din ceea ce văd acum nu va mai exista. Această plantă însă va fi dezvoltat până atunci în sine, seminţe care vor deveni noi plante. Observ din nou că în ceea ce văd există ceva ascuns, ceva ce nu văd. Mă umplu cu totul de gândul: această plantă, cu culorile ei, nu va mai exista în viitor. Însă ideea că ea face seminţe, mă învaţă că planta nu va dispărea în neant. Ceea ce o fereşte de dispariţie, pot vedea acum cu ochii tot atât de puţin pe cât de puţin văzusem odinioară planta înlăuntrul seminţei. Aşadar există în ea ceva ce nu pot vedea cu ochii. Dacă las să trăiască acest gând în mine, şi dacă se leagă de el sentimentul corespunzător, atunci, după un anumit timp, în sufletul meu se dezvoltă din nou o putere, care devine o nouă vedere. Din plantă creşte iarăşi ceva ca un fel de formă-flacără spirituală. Aceasta, natural, este proporţional mai mare decât cea descrisă mai sus. Flacăra poate fi simţită albastru-verzui spre mijloc şi roşu-gălbui la margini.

Exerciţiul VII. Să ne reprezentăm un om pe care l-am observat odată cum poftea un anume lucru. Să ne îndreptăm atenţia asupra poftei. Cel mai bine este să evocăm în amintire momentul în care pofta era cea mai vie, şi în care era destul de nesigur dacă omul va primi sau nu lucrul dorit. Apoi să ne dăruim cu totul reprezentării pe care am evocat-o astfel în amintire. Să creăm în sufletul nostru liniştea interioară cea mai mare cu putinţă. Încercăm, atât de mult cât este posibil, să fim orbi şi surzi la toate cele ce se petrec în jur. Să avem îndeosebi grijă ca prin reprezentarea iscată să trezim în suflet un sentiment. Să lăsăm acest sentiment să se ridice în noi ca un nor care se înalţă la orizontul senin. După multe încercări vom ajunge să trăim în sufletul nostru un sentiment care corespunde stării sufleteşti a omului pe care l-am observat. După un timp vom observa că prin acest sentiment se trezeşte în propriul suflet o forţă, care se transformă în contemplare spirituală a stării sufleteşti a celuilalt. În câmpul vizual va apărea o imagine pe care o simţim ca ceva luminos. Şi această imagine care luminează spiritual este aşa numita încorporare astrală a stării sufleteşti de poftă pe care am observat-o. Şi această imagine resimţită poate fi descrisă, la rândul său, ca fiind asemănătoare flăcării. În mijloc va fi roşie-gălbuie, iar pe margini va fi resimţită ca albastru-roşcată sau lila.

Exerciţiul VIII. Exerciţiului descris i s-ar putea alătura unul, în completare. Se va observa, în acelaşi fel, cum un om a avut parte de satisfacerea vreunei dorinţe, de împlinirea unei speranţe. Dacă se folosesc pentru aceasta aceleaşi reguli şi precauţii care au fost date pentru celălalt caz, vom ajunge şi aici la o contemplare spirituală. Vom remarca o formaţiune spirituală cu aspect de flacără, al cărei centru este simţit ca galben, şi care e percepută ca având o margine verzuie.