Educarea practică a gândirii

Textul de mai jos este pus la dispoziţia Societăţii Antroposofice prin amabilitatea domnului Agenor Crişan, din partea editurii Triade, şi reproduce o conferinţă susţinută de Rudolf Steiner pe 18 ianuarie 1909 la Karlsruhe, Germania.

Educarea practică a gândirii

[Introducere]

Ar putea părea ciudat că tocmai antroposofia se simte chemată să vorbească despre educarea practică a gândirii, deoarece, printre cei care se află în afara ei, este foarte răspândită părerea că antroposofia ar fi ceva cu totul nepractic, că nu ar avea nimic de-a face cu viaţa. O astfel de părere nu poate avea decât cel care priveşte lucrurile în mod exterior, superficial. În realitate însă, cele ce discutăm aici ar trebui să ne poată călăuzi în viaţa cea mai obişnuită, cotidiană; ar trebui să poată fi transformate în orice clipă într-o dispoziţie, într-un sentiment de siguranţă şi fermitate în faţa vieţii.

Oamenii care se consideră practici învaţă să acţioneze după cele mai practice principii. Dacă însă examinăm lucrurile mai de aproape, vom găsi că aşa-zisa „gândire practică” nu este adeseori câtuşi de puţin gândire, ci o persistenţă în păreri cu care ei s-au deprins, şi în obişnuinţe de gândire. Dacă observaţi cu toată obiectivitatea gândirea „oamenilor practici” şi dacă examinaţi ceea ce se numeşte în mod obişnuit „spirit practic”, veţi găsi că în spatele acestora se află de fapt foarte puţin spirit cu adevărat practic, ceea ce oamenii numesc „practic” constând în faptul că ei şi-au însuşit felul cum a gândit învăţătorul, cum a gândit cel care a fabricat cutare sau cutare lucru, şi în felul cum să procedeze şi ei în consecinţă. Iar dacă cineva va gândi altfel, va fi considerat lipsit de simţ practic fiindcă gândirea lui nu mai concordă cu aceste obişnuinţe.

Totuşi, de câte ori s-a descoperit ceva realmente practic, descoperirea a fost făcută de un om care, la prima vedere, nu avea nimic care să-l ateste a fi un om practic. Să luăm, de pildă, timbrul poştal de astăzi. Cel mai la îndemână ne este să credem că el a fost descoperit de către un om care a lucrat în cadrul instituţiilor poştale. Dar nu este aşa. La începutul secolului trecut, expedierea unei scrisori era încă o treabă foarte complicată. Dacă cineva voia să trimită o scrisoare, trebuia să meargă în locul de unde se puteau expedia scrisorile, să examineze acolo diverse registre, de care fapt erau legate lot felul de complicaţii. Sistemul de francare, aşa cum suntem obişnuiţi să-l avem astăzi, abia dacă are şaizeci de ani. Iar timbrul nostru poştal care face posibil acest lucru nu a fost inventat de către un angajat al poştei, ci de un om care nu avea de-a face cu poşta, englezul Hill.

Iar atunci când timbrul poştal a fost inventat şi când s-a luat în discuţie în Parlamentul englez problema Poştelor, ministrul de resort a spus: „mai întâi, nu putem presupune că prin această simplificare, traficul poştal se va mări într-adevăr atât de mult precum îşi imaginează acest om nepractic, Hill; iar în al doilea rând, chiar dacă am presupune că aşa ar fi, atunci clădirea Poştei din Londra nu va mai fi suficientă pentru acest trafic. Acestui mare practician nu i-a venit nici pe departe în minte gândul că, de fapt, clădirea Poştei trebuia să se ia după volumul traficului poştal şi nu traficul poştal după mărimea clădirii. Cu toate acestea, într-un timp relativ scurt, ideea nespecialistului s-a impus în pofida opiniilor unui „om practic”. Astăzi este cu totul firesc ca o scrisoare să fie francată cu timbre.

La fel stau lucrurile şi cu căile ferate. Când în 1835 urma să fie construită prima linie ferată din Germania, între Nürnberg şi Fürth, Colegiul Medical bavarez, care fusese consultat în această privinţă, declara în referatul de expertiză înaintat de specialişti că n-ar fi recomandabil să se construiască linii ferate; dacă totuşi s-ar intenţiona aşa ceva, atunci ar trebui cel puţin ca, la dreapta şi la stânga liniei, să se construiască un perete de scânduri, pentru ca oamenii care ar trece pe acolo să nu sufere şocuri nervoase ori comoţii cerebrale.

Când a trebuit să se construiască linia ferată Potsdam-Berlin, directorul general al Poştelor, Nagler, a spus: „eu trimit zilnic două poştalioane la Potsdam şi ele nu sunt pline; dacă oamenii vor neapărat să arunce banii pe fereastră, atunci n-au decât s-o facă direct”. Faptele arată că realităţile vieţii îi depăşesc tocmai pe „oamenii practici”, tocmai pe cei care se cred oameni practici. Trebuie să deosebim gândirea adevărată de aşa-zisul „spirit practic”, care nu este decât un mod de a judeca după obişnuinţe de gândire dobândite prin educaţie.

Vă voi povesti o mică experienţă pe care am trăit-o eu însumi şi pe care aş aşeza-o în fruntea consideraţiilor noastre de astăzi: pe când eram student, a venit la mine un coleg mai tânăr, plin de bucurie, aşa cum arată oamenii cărora le-a venit o idee cu adevărat ingenioasă, şi mi-a spus: „Trebuie să merg chiar acum la profesorul Radinger – care pe atunci preda cursul de construcţii de maşini la Universitate – pentru că am făcut o descoperire extraordinară: am aflat cum, utilizând o singură data o cantitate foarte mică de forţă a aburilor, pe care o transformi cu ajutorul unei maşini, poţi obţine o uriaşă cantitate de lucru mecanic.” Mai mult n-a putut să-mi spună, fiind foarte grăbit să meargă la profesor. Numai că, neîntâlnindu-l, s-a întors şi mi-a explicat pe larg toată descoperirea. Povestea îmi cam mirosise imediat a perpetuum mobile, dar, nu-i aşa, la urma urmei, de ce n-ar fi posibil odată şi aşa ceva? După ce mă lămuri pe deplin, a trebuit totuşi să îi spun: „Da, vezi, descoperirea ta este foarte ingenios concepută, numai că în practică s-ar crea o relaţie care se poate compara perfect cu situaţia în care cineva se instalează într-un vagon de cale ferată, împinge din răsputeri şi crede că vagonul se deplasează din această cauză. Acesta este principiul de gândire în cazul invenţiei tale.” Mai apoi s-a convins şi el şi nu s-a mai dus la profesor.

Iată cum ne putem închista, dacă pot spune aşa, în propria gândire. În cazuri cu totul deosebite, rare, poţi vedea desluşit acest lucru; în viaţă însă mulţi oameni se închistează astfel, chiar dacă nu atât de evident ca în cazul descris. Acela însă, care poate observa faptul ceva mai îndeaproape, ştie că un mare număr de procese de gândire ale oamenilor se desfăşoară în acest fel; el va vedea adesea că oamenii stau, ca să zicem aşa, în vagoane şi împing dinlăuntru crezând că ei sunt cei care fac să înainteze vagonul. Multe din cele care se întâmplă în viaţă s-ar petrece cu totul altfel dacă oamenii n-ar „împinge” vagonul, stând în el.

[Dispoziţia corectă]

Practica reală a gândirii presupune să ai sentimentul, dispoziţia corectă faţă de gândire. Cum putem dobândi o atitudine corectă faţă de gândire? Nimeni nu poate avea un sentiment corect faţă de gândire cât timp crede că gândirea ar fi ceva ce se petrece numai înlăuntrul omului, în capul sau în sufletul lui. Cine are astfel de gânduri va fi continuu deviat, de către un sentiment fals, de la a căuta să-şi dezvolte o gândire cu adevărat practică, şi nici nu va avea pretenţiile necesare de la gândire. Cine vrea să dobândească un sentiment corect faţă de gândire va trebui să îşi spună: dacă îmi pot face gânduri despre lucruri, dacă pot, cu ajutorul gândurilor, să aflu ceva referitor la lucruri, atunci înseamnă că gândurile trebuie să fi fost mai întâi în lucruri. Lucrurile trebuie să fi fost construite urmând gândurilor şi numai din această cauză pot scoate din lucruri gândurile.

Cu lucrurile lumii exterioare – omul trebuie să îşi reprezinte acest lucru – faptele se petrec ca şi cu un ceas. Compararea organismului uman cu un ceas este foarte curentă, dar aici oamenii uită de cele mai multe ori lucrul cel mai important, anume, uită de ceasornicar. Trebuie să ne fie clar că rotiţele ceasului nu s-au adunat de la sine, nu s-au combinat de la sine, făcând ca ceasul să meargă, ci că, iniţial, a existat un ceasornicar şi el a montat piesele acestui ceas. Nu avem dreptul să uităm de ceasornicar. Prin intermediul gândurilor sale a luat naştere ceasul, gândurile s-au revărsat, ca să spunem aşa, în ceas, în obiect. Tot astfel trebuie să ne reprezentăm toate creaţiile şi fenomenele naturii. Acest lucru se vede uşor când e vorba de creaţiile omului; în cazul fenomenelor naturii însă, omul nu-l poate observa atât de uşor şi cu toate acestea şi creaţiile naturii sunt rezultate ale unor procese spirituale, în spatele cărora se află entităţi spirituale. Iar atunci când omul gândeşte asupra lucrurilor, el nu face decât să gândească asupra a ceea ce a fost aşezat iniţial în lucruri. Convingerea că lumea a fost construită prin gândire şi că ea se creează continuu în acest fel, numai ea ne dă posibilitatea să desfăşurăm o activitate de gândire rodnică.

Negarea realităţii spirituale aflate în lume dă totdeauna naştere, chiar şi pe tărâmul ştiinţific, unui mod de a gândi opus, de fapt, gândirii adevărate. De pildă, cineva spune: sistemul nostru planetar a luat naştere dintr-o nebuloasă originară care a început să se rotească, s-a adunat într-un corp central, din care s-au desprins inele şi sfere; astfel, în acest mod mecanic a luat naştere întreg sistemul planetar. Cine spune aşa ceva comite o mare eroare de gândire. Astăzi, faptul acesta le este prezentat oamenilor într-un mod nostim. În orice şcoală elevii asistă la acest experiment nostim: într-un pahar cu apă se pune o picătură de grăsime, se trece un ac prin această picătură şi se imprimă o mişcare de rotaţie. Atunci, din picătura cea mare se desprind picături mai mici şi avem astfel un sistem planetar în miniatură, iar elevilor – aşa se crede, cel puţin – li se arată astfel, în mod intuitiv, cum s-a putut forma acest sistem planetar, pe o cale pur mecanică. Numai o gândire nepractică poate trage astfel de concluzii dintr-un experiment atât de nostim; cel care transpune la marele sistem cosmic cele consultate astfel nu uită decât un lucru – care în alte situaţii este bine să fie uitat –, se uită pe sine, uită că el a fost cel care a imprimat mişcarea de rotaţie. Dacă n-ar fi fost prezent el şi dacă n-ar fi intervenit el, niciodată picăturile mici nu s-ar fi desprins din picătura de grăsime. Dacă omul respectiv ar fi observat acest lucru şi l-ar fi transpus la sistemul planetar, abia atunci ar fi fost completă gândirea sa. Astfel de erori de gândire joacă în zilele noastre, mai ales în ceea ce se numeşte astăzi ştiinţă, un rol uriaş. Aceste lucruri sunt mult mai importante decât se crede în mod obişnuit.

Dacă vrem să vorbim despre o adevărată practică a gândirii, trebuie să ştim că nu putem extrage gândurile decât dintr-o lume în care ele sunt deja. După cum putem obţine apa numai dintr-un pahar înlăuntrul căruia este cu adevărat apă, tot astfel putem scoate gânduri numai din lucruri, în care acestea se găsesc deja. Lumea este alcătuită pe temelia gândurilor şi numai de aceea putem extrage gânduri din ea. Dacă nu ar fi aşa, practica gândirii nu ar fi posibilă. Când însă omul va putea resimţi cele spuse aici, el va putea depăşi cu uşurinţă gândirea abstractă. Dacă omul are deplină încredere în faptul că în spatele lucrurilor stau gânduri, că faptele reale ale vieţii decurg potrivit gândurilor, dacă simte acest lucru, atunci va putea fi îndreptat cu uşurinţă spre dezvoltarea unei practici a gândirii care să fie întemeiată pe realitate.

Să prezentăm acum câteva aspecte din acea metodă de gândire care este importantă în special pentru cei care s-au dedicat antroposofiei. Cel care este pătruns de ideea că lumea faptelor se desfăşoară în gânduri, acela va recunoaşte ce mare importanţă are educarea unei gândiri corecte. Să presupunem că cineva şi-ar spune: vreau să-mi educ gândirea în aşa fel încât să poată face faţă tuturor împrejurărilor; în acest caz el va trebui să urmeze cele ce vor fi spuse acum. Iar acestea trebuie înţelese ca principii cu adevărat practice şi, dacă ne vom strădui mereu să ne rânduim gândirea după ele, vom obţine anumite rezultate; gândirea va deveni practică, chiar dacă la început, probabil, faptul nu va putea fi observat. Da, gândirea va avea de făcut cu totul alte experienţe dacă punem în practică asemenea principii.

[Exerciţiul I]

Să presupunem că cineva încearcă următorul fapt: observă astăzi cu multă atenţie un fenomen din lumea exterioară care îi este uşor accesibil şi pe care îl poate observa cât mai exact, să zicem, vremea (fenomenele atmosferice). El observă configuraţia norilor seara, felul în care a apus soarele etc. şi îşi formează apoi imaginea precisă a celor observate. Încearcă să păstreze un anumit timp această imagine, această reprezentare, în toate amănuntele ei; reţine cât mai mult din ea şi caută să o păstreze până a doua zi. A doua zi, aproximativ la aceeaşi oră sau chiar la alta, va observa din nou condiţiile meteorologice şi va încerca să îşi facă iarăşi o imagine exactă a acestora.

Dacă îşi va face în acest fel imagini exacte ale stărilor succesive, atunci îi va deveni extraordinar de clar felul cum gândirea sa, treptat, se îmbogăţeşte şi se intensifică lăuntric, căci ceea ce face gândirea nepractică este faptul că, atunci când este vorba de fenomenul succesiv, omul este, în mod obişnuit, mult prea înclinat să lase la o parte amănuntele, păstrând doar reprezentări generale şi vagi. Ceea ce este valoros şi chiar esenţial pentru a ajunge la o gândire fecundă este să ne formăm imagini exacte, mai ales când este vorba de fenomene ce se succed şi apoi să ne spunem: „Ieri lucrurile s-au prezentat într-un fel, astăzi în alt fel” – şi astfel să-ţi aduci în faţa sufletului, cât mai viu cu putinţă, cele două imagini care, în lumea fizică, nu stau alături.

La început, faptul acesta nu este decât o expresie specială a încrederii în gândurile realităţii. Omul nu trebuie să tragă imediat vreo concluzie şi, pornind de la ceea ce a observat astăzi, să deducă ce fel de vreme va fi mâine. Graba aceasta i-ar corupe gândirea. Mai curând va trebui să aibă încredere că afară, în realitatea exterioară, lucrurile observate îşi au corelaţia lor, că cele de mâine se raportează într-un anume fel la cele observate astăzi. Să nu facă speculaţii asupra acestora, ci să-şi facă reprezentări cât se poate de precise ale fenomenelor care se succed în timp, sa reflecteze asupra lor, apoi să alăture aceste imagini şi să le lase să se treacă una într-alta. Acesta este un principiu de gândire bine determinat, căruia trebuie să i ne supunem dacă vrem să dezvoltăm o gândire cu adevărat obiectivă. Este bine să aplicăm acest principiu tocmai când este vorba de lucruri pe care nu le înţelegem încă, şi ale căror raporturi interioare nu le-am pătruns. De aceea, tocmai în cazul acestor fenomene pe care încă nu le înţelegem (de pildă, starea vremii) trebuie să avem încrederea că, fiind corelate în lumea exterioară, vor da naştere şi în noi unor corelaţii; dar faptul trebuie să se petreacă fără intervenţia gândirii, numai în imagini. Trebuie să ne spunem: „Încă nu ştiu nimic despre raporturile dintre ele, dar voi lăsa aceste lucruri să trăiască în mine şi ele vor face ca în mine să se nască ceva, dacă mă abţin de la orice speculaţie.” Veţi putea crede cu uşurinţă că, dacă omul îşi face reprezentări cât mai exacte asupra fenomenelor care se succed în timp, abţinându-se să gândească asupra lor, ceva se poate petrece şi în componentele sale invizibile.

Omul are trup astral ca purtător al vieţii de reprezentare. Câtă vreme omul speculează, acest trup astral este sclavul Eului. Dar el nu se limitează la această activitate conştientă, ci se află într-o anumită relaţie şi cu întregul Cosmos.

În măsura în care ne stăpânim gândurile, reţinându-ne de la speculaţii arbitrare, concentrându-ne numai asupra imaginilor-reprezentări ale fenomenelor succesive, în aceeaşi măsură acţionează în noi gândurile lăuntrice ale lumii şi, fără ştirea noastră, se întipăresc în trupul nostru astral. În măsura în care ne integrăm în mersul lumii prin observarea fenomenelor din lumea exterioară şi preluăm în gândire imaginile lor, pe cât posibil fără să le tulburăm, lăsându-le să acţioneze în noi, în aceeaşi măsură vom deveni tot mai pricepuţi, înţelepţi, în acele componente ale fiinţei noastre care se sustrag conştienţei. Când, în legătură cu fenomenele care au între ele un raport de dependenţă intrinsecă, vom ajunge să trecem noua imagine în cealaltă, aşa cum se întâmplă în natură, vom constata după un anumit timp că gândirea noastră a câştigat o anume supleţe.

[Exerciţiul II]

Să procedăm în acest fel cu lucrurile pe care încă nu le înţelegem; dar faţă de lucrurile pe care le înţelegem să procedăm într-un mod oarecum diferit – de exemplu, faţă de fenomenele vieţii noastre cotidiene, care se petrec in jurul nostru. Cineva, de pildă vecinul nostru, a făcut cutare sau cutare lucru. Cugetăm astfel: de ce va fi făcut el acest lucru? Ne gândim că poate l-a făcut astăzi pentru a pregăti ceva ce ar vrea să facă mâine. Să nu ne mai spunem nimic altceva, ci să ne reprezentăm exact ceea ce a făcut el şi apoi să încercăm să ne schiţăm o imagine a ceea ce va face mâine. Ne reprezentăm că el va face mâine cutare lucru, şi aşteptăm să vedem ce va face el de fapt. Se poate să remarcăm mâine că el face într-adevăr ceea ce ne-am imaginat noi. Se poate întâmpla însă ca el să facă altceva. Vom vedea ce se întâmplă şi vom căuta să ne corectăm gândirea după realitate.

Să căutăm astfel nişte întâmplări în prezent, pe care să le urmărim cu gândul mai departe şi să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Putem face acest lucru observând faptele oamenilor, dar putem proceda în acelaşi fel şi cu alte lucruri. Acolo unde înţelegem ceva, căutăm să ne facem o imagine despre ceea ce – după părerea noastră – se va întâmpla. Dacă se petrece tocmai ceea ce ne-am imaginat, rezultă că gândirea noastră a funcţionat corect şi e bine. Dacă se întâmplă altceva decât ne-am aşteptat noi, să căutăm să reflectăm unde anume am greşit, să încercăm să ne corectăm gândurile noastre eronate căutând, prin observare şi verificare liniştită, de unde vine greşeala şi cum de s-au petrecut astfel lucrurile. Dacă presupunerea noastră a fost corectă (exactă), ne vom feri cu mare grijă să facem paradă de profeţia noastră: „Da, am ştiut eu de ieri că aşa se va întâmpla!”

Acesta este încă un principiu care decurge din credinţa noastră că în lucruri si evenimente se află o necesitate interioară a lor, că în înseşi faptele există ceva care împinge lucrurile înainte. Şi acest ceva care acţionează, făcând ca totul să evolueze de astăzi până mâine, sunt forţe ale gândirii. Dacă ne adâncim în lucruri, devenim conştienţi de prezenţa acestor forţe de gândire. Prin exerciţiile date conştientizăm aceste forţe de gândire şi, de fiecare dată când se împlineşte ceea ce noi am presupus, suntem în concordanţă cu ele, suntem într-un raport lăuntric cu activitatea de gândire reală din lucruri. Ne vom obişnui astfel să gândim nu într-un mod arbitrar, ci în acord cu necesitatea interioară, cu natura lucrurilor.

[Exerciţiul III]

Ne putem educa gândirea şi printr-un alt exerciţiu. Orice eveniment care se petrece astăzi, este în legătură cu ceea ce s-a petrecut ieri. Să spunem că un băiat s-a purtat urât; care pot fi cauzele? Urmărim evenimentele retrospectiv până ieri şi construim noi-înşine cauzele pe care nu le ştim. Ne spunem: deoarece astăzi s-a întâmplat lucrul cutare, cred că el a fost pregătit de ieri sau alaltăieri prin cutare sau cutare fapte.

Ne informăm apoi asupra celor întâmplate cu adevărat şi aflăm dacă am gândit sau nu corect. Dacă am ştiut să găsim cauza corectă, cu atât mai bine. Dacă însă am făcut o presupunere greşită, trebuie să încercăm să elucidăm greşeala şi să înţelegem cum s-a desfăşurat procesul nostru de gândire şi cum a decurs el în realitate.

Esenţială este realizarea următoarelor principii: să găsim cu adevărat timp pentru a examina lucrurile ca şi cum am fi cu gândirea noastră înlăuntrul lor, să ne cufundăm în lucruri, în activitatea lăuntrică de gândire din lucruri. Realizând aceasta, vom observa treptat că, în mod hotărât, creştem tot mai mult împreună cu lucrurile, că nu mai avem nicidecum sentimentul că lucrurile sunt în afară iar noi înlăuntru, cugetând asupra lor, ci dobândim sentimentul că gândirea noastră se mişcă înlăuntrul lucrurilor. Când omul ajunge să realizeze acest fapt la un nivel superior, multe lucruri i se vor limpezi.

Un om care a atins o treaptă superioară în acest sens, care se afla totdeauna, cu gândurile lui, înlăuntrul lucrurilor, un astfel de gânditor a fost Goethe. Psihologul Heinroth, în cartea sa „Manual de antropologie”, a spus în 1822 că gândirea lui Goethe ar fi o gândire aplicată (la obiect). Goethe însuşi s-a bucurat de această remarcă. El vroia să spună că o astfel de gândire nu este distinctă de lucruri; că rămâne înlăuntrul lucrurilor, se mişcă înlăuntrul necesităţii lucrurilor. Gândirea lui Goethe era în acelaşi timp percepţie vie, percepţia era, în acelaşi timp, gândire.

Goethe a ajuns foarte departe cu o astfel de gândire. Nu doar o dată s-a întâmplat că, intenţionând să pornească un lucru, Goethe s-a dus la fereastră şi a spus celui care se întâmpla să fie acolo: peste trei ore va ploua – şi aşa s-a întâmplat. Pornind de la bucăţica de cer pe care o vedea de la fereastră, el putea spune ce schimbări vor surveni, în starea vremii, în următoarele ceasuri. Gândirea lui, fidelă lucrurilor, şi rămânând înlăuntrul acestora, îi dădea posibilitatea ca, pornind de la faptele prezente, să le simta pe cele viitoare.

Într-adevăr, printr-o gândire practică se poate ajunge mult mai departe decât se crede de obicei. Dacă aplicăm aceste principii de gândire descrise aici, vom observa că gândirea devine cu adevărat practică şi că orizontul nostru se lărgeşte, că înţelegem lucrurile lumii cu totul altfel decât înainte. Treptat, treptat, atitudinea omului faţă de lucruri, şi chiar faţă de ceilalţi oameni, va fi cu totul alta. Are loc în el un proces care îi schimbă întregul fel de a fi. Faptul că omul încearcă realmente să se unească, în acest fel, cu lucrurile, prin gândirea sa, poate avea o importanţă uriaşă; căci a face astfel de exerciţii este un principiu cât se poate de practic pentru gândire.

[Exerciţiul IV]

Iată un alt exerciţiu pe care ar trebui să-l practice îndeosebi acei oameni cărora, de obicei, nu le vine în minte gândul potrivit la momentul potrivit. Aceşti oameni ar trebui, înainte de toate, să nu îşi lase gândirea să se dăruiască în fiece clipă evenimentelor pe care cursul vieţii le aduce cu sine, impresiilor provocate de lucruri. De obicei, când un om are o jumătate de oră pentru a se odihni, el lasă frâu liber gândurilor. Şi acestea ţes sute şi mii de fantasmagorii. Ori poate că este preocupat de o grijă sau alta şi atunci, într-o clipă, aceasta s-a şi strecurat în conştienţa lui şi pune cu totul stăpânire pe el. Dacă procedează astfel, omul nu va ajunge niciodată să aibă ideea potrivită la momentul potrivit. Dacă vrea să reuşească în această privinţă, atunci trebuie să procedeze în felul următor. Dacă are o jumătate de oră pentru a se odihni, atunci să-şi spună: de câte ori am timp, vreau să mă gândesc la ceva anume, ceva ce îmi aleg cu însumi, şi pe care îl voi aduce în mod deliberat în conştienţa mea. Vreau să reflectez, de pildă, la ceva ce am trăit mai de mult, să zicem la plimbarea de acum doi ani; vreau, cu totul deliberat, să fac să urce în gândirea mea trăirile de atunci şi să cuget asupra lor, fie şi numai cinci minute. Toate celelalte lucruri le exclud în timpul acestor cinci minute, îmi aleg singur subiectul asupra căruia vreau să cuget. Nu trebuie să alegem ceva complicat. Important este nu să acţionăm asupra gândirii noastre prin exerciţii dificile, ci numai să ne smulgem din cursul evenimentelor vieţii curente. Pentru aceasta este destul ca subiectul ales să fie ceva din afara ţesăturii de gânduri care apar datorită vieţii obişnuite de zi cu zi. Şi dacă nu ne vine chiar nimic în minte, ne putem ajuta deschizând la întâmplare o carte şi reflectând asupra primelor rânduri pe care ne-au căzut ochii. Sau ne putem spune: am să reflectez la cele ce am văzut când m-am dus la cutare oră, dimineaţa, la magazin, lucruri cărora, în mod obişnuit nu le-aş fi dat atenţie. Trebuie să fie ceva care să iasă din rutina cotidiană, ceva la care altfel nu ne-am fi gândit.

Dacă repetăm în mod sistematic astfel de exerciţii, vom ajunge să avem ideea care ne trebuie, la momentul potrivit, vom avea ideea de care avem nevoie într-un anume moment. Prin aceasta gândirea capătă mobilitate, ceea ce este de o importanţă considerabilă pentru viaţa practică.

[Exerciţiul V]

Iată un alt exerciţiu, deosebit de bun, pentru educarea memoriei. Încercăm mai întâi să ne amintim, în mare, aşa cum ne amintim de obicei, un fapt oarecare, petrecut – să spunem – ieri. De obicei, amintirile oamenilor sunt cenuşii; în general, suntem mulţumiţi dacă ne vine în minte chiar şi numai numele persoanei pe care am întâlnit-o ieri. Dar, dacă vrem să ne dezvoltăm memoria, nu ne putem mulţumi numai cu atât. Să fim pe deplin convinşi de acest fapt. Trebuie să exersăm în mod sistematic, trebuie să ne spunem: vreau să-mi amintesc foarte exact omul pe care l-am văzut ieri, chiar şi colţul străzii unde l-am văzut, ca şi tot ce mai era în preajma sa. Vreau să-mi zugrăvesc exact imaginea; să-mi reprezint exact costumul lui, vesta, detaliile. Ajunşi aici, cei mai mulţi oameni îşi vor da seama că nu sunt în stare, că le este peste putinţă acest lucru. Vor constata ce multe le lipsesc pentru a-şi reprezenta cu adevărat, într-o imagine, ceea ce au văzut şi trăit ieri.

Trebuie să pornim de la cazul cel mai frecvent, când omul nu este în stare să-ţi aducă aminte ceea ce a trăit ieri. Spiritul lui de observaţie este cum nu se poate mai inexact. O cercetare pe care un profesor universitar a făcut-o asupra auditorilor săi a arătat că, din treizeci de ascultători, numai doi au observat fenomenul în mod corect, ceilalţi douăzeci şi opt s-au înşelat în observaţiile lor. Dar o memorie bună este rezultatul unei observaţii fidele. Pentru dezvoltarea memoriei este deci important să observăm exact. O memorie bună se obţine printr-o observare fidelă; şi, pe anumite căi sufleteşti indirecte, memoria fidelă se naşte ca rezultat al unei bune observări.

Ce facem însă dacă nu ne putem aminti exact cele ce am trăit ieri? Încercăm mai întâi să ne amintim cât se poate de exact, iar acolo unde nu ne amintim, să ne reprezentăm cu bună ştiinţă ceva ce nu corespunde realităţii, ceva fals, numai să ajungem să construim un întreg. Să presupunem că aţi uitat cu totul dacă cel pe care l-aţi întâlnit ieri purta o haină maro sau neagră; imaginaţi-vă atunci că purta – să spunem – o haină maro, pantaloni maro, că ar fi avut la vestă nişte nasturi de cutare culoare, cravata era galbenă – iar contextul situativ era următorul: zidul era galben, pe la stânga a trecut un om înalt, unul scund prin dreapta, şi aşa mai departe.

Încorporăm în imaginea noastră lucrurile de care ne amintim şi completăm numai detaliile de care nu ne aducem aminte, pentru a putea obţine în minte o imagine completă. Din acest motiv, imaginea este la început falsă, dar prin faptul că vă străduiţi să obţineţi o imagine completă, veţi ajunge în viitor să observaţi mai exact. Continuaţi apoi să faceţi astfel de exerciţii. Iar după ce le-aţi făcut de cincizeci de ori, a cincizeci şi una oară veţi şti foarte exact cum arăta, cum era îmbrăcat omul pe care l-aţi întâlnit; vă veţi aminti exact totul, până şi nasturii hainei. N-o să vă mai scape nimic şi fiecare detaliu vi se va întipări în memorie. Prin aceste exerciţii v-aţi ascuţit mai întâi spiritul de observaţie şi aţi dobândit, apoi, prin aceasta, o îmbunătăţire a fidelităţii memoriei dumneavoastră, care este creaţia spiritului de observaţie.

Esenţial este nu să reţineţi doar numele şi câteva trăsături principale ale celor de care vreţi să vă amintiţi, ci să căutaţi să vă faceţi reprezentări cât mai plastice, mai vii care să includă toate amănuntele, iar dacă nu va puteţi aminti ceva, căutaţi să completaţi arbitrar imaginea pentru ca ea să formeze un tot. Vom vedea astfel curând, pe această cale aparent ocolită, că memoria noastră devine treptat-treptat fidelă.

[Exerciţiul VI]

După cum vedeţi, există nişte procedee destul de simple prin care gândirea poate deveni din ce în ce mai practică. Încă un lucru foarte important: când se gândeşte la ceva, omul vrea să ajungă la un rezultat. Caută cea mai bună cale şi ajunge la un rezultat sau altul. Este o înclinare foarte firească. Dar nu aşa dobândim o gândire practică. Orice grabă manifestată în gândire nu ne face să mergem înainte, ci, dimpotrivă, îndărăt. În această privinţă trebuie multă răbdare.

Trebuie, de pildă, să faci un anume lucru. Îl poţi face într-un fel sau altul, ţi se oferă mai multe posibilităţi. Înarmează-te atunci cu răbdare şi caută să-ţi reprezinţi ce s-ar întâmpla dacă ai alege o anume soluţie şi ce s-ar întâmpla dacă ai alege alta. Desigur, vor exista întotdeauna motive pentru a prefera o variantă sau alta, dar pentru moment stăpâneşte-te să iei o hotărâre şi străduieşte-te să-ţi reprezinţi cele două posibilităţi iar apoi să-ţi spui: „Pentru moment este destul; acum nu mă mai gândesc la asta.”

Sunt oameni care, în acest caz, vor deveni nerăbdători; şi nu este uşor să-ţi învingi nerăbdarea, dar este foarte util să o faci. Trebuie să-ţi spui: se poate întâmpla asta sau asta, dar acum, un timp, mă voi gândi la altceva. Dacă se poate, amânaţi problema pe a doua zi şi atunci, când veţi reexamina cele două posibilităţi, veţi constata că între timp lucrurile s-au schimbat, că veţi lua altă hotărâre, cel puţin mai bine întemeiată decât dacă aţi fi luat-o în ziua precedentă. Lucrurile poartă în sine o necesitate interioară şi, dacă nu acţionăm pripit şi arbitrar, ci lăsăm această necesitate interioară a lucrurilor să lucreze în noi – şi ea va lucra! – ea va face ca a doua zi gândirea noastră să apară îmbogăţită, ceea ce ne va înlesni să luăm o hotărâre mai înţeleaptă. Este extrem de util!

Vi se cere, de pildă, sfatul în legătură cu o problemă sau alta; trebuie luată o hotărâre. Aveţi răbdare, nu vă repeziţi să vă daţi cu părerea, ci reprezentaţi-vă diferitele posibilităţi fără a lua vreo hotărâre şi lăsaţi ca aceste posibilităţi să acţioneze în dumneavoastră ca forţe. Înţelepciunea populară spune că trebuie să hotărăşti asupra unui lucru numai după ce ai dormit o noapte cu el în gând (în româneşte: „noaptea e un sfetnic bun”). Dar să dormi nu ajută la nimic. Trebuie să ne gândim la două sau – şi mai bine – la mai multe posibilităţi, care vor continua să lucreze în noi în timpul în care, ca să spunem astfel, nu suntem prezenţi cu Eul nostru conştient şi apoi, mai târziu, o să revenim la problema noastră. Vom vedea că astfel trezim în noi nişte forţe lăuntrice de gândire şi că, prin acestea, gândirea va deveni tot mai obiectivă şi mai practică.

Şi orice ar fi omul în lume, fie că el lucrează la menghină sau la plug, sau aparţine claselor cu profesiuni aşa-zis privilegiate, dacă va practica aceste exerciţii va ajunge să gândească în mod practic asupra celor mai obişnuite lucruri din viaţa de zi cu zi. Exersând astfel, el vede şi înţelege lucrurile din lume cu totul altfel. Şi aşa lăuntrice cum par la prima vedere, aceste exerciţii sunt, în realitate, utile tocmai pentru viaţa exterioară, au însemnătate tocmai pentru lumea exterioară; au urmări de cea mai mare importanţă.

[Exemple]

Vă voi arăta printr-un exemplu cât de necesar este să gândim în mod cu adevărat practic asupra lucrurilor: să presupunem că cineva ia o scară şi urcă într-un copac pentru un motiv oarecare, cade de acolo, se loveşte şi rămâne mort pe loc. Primul gând care ne vine în minte, nu-i aşa, este că din pricina căderii s-a accidentat mortal. Am spune atunci: căderea este cauza, moartea este efectul. Legătura dintre cauză şi efect pare evidentă. Dar aici pot exista confuzii extraordinare. Se poate ca, în timp ce era în copac, omul să fi avut un atac de cord şi astfel, ca urmare a atacului, să fi căzut jos. S-a petrecut exact acelaşi lucru ca şi în cazul în care ar fi căzut viu din copac, şi ceea ce i s-a întâmplat ar fi putut foarte bine să-i determine moartea. Putem confunda astfel total cauza cu efectul. Aici, în acest exemplu, confuzia este foarte evidentă; adeseori însă nu o poţi sesiza. Astfel de erori de gândire apar foarte frecvent şi, trebuie s-o spunem, acum în ştiinţă se emit zilnic asemenea judecăţi în care realmente cauza şi efectul sunt confundate în acest fel. Dar oamenii nu-şi dau seama de acest fapt pentru simplul motiv că nu-şi reprezintă aceste diferite posibilităţi de a gândi.

Să mai dăm încă un exemplu care vă poate arăta foarte clar modul cum apar astfel de erori de gândire şi faptul că astfel de erori nu i se mai pot întâmpla unui om care a făcut exerciţii de genul celor pe care tocmai le-am indicat. Să presupunem că un savant îşi spune că omul, aşa cum este el astăzi, se trage din maimuţă; altfel spus, ceea ce observ eu în maimuţă, forţele din maimuţă, toate acestea se perfecţionează şi de aici rezultă omul. Pentru a face să reiasă semnificaţia gândirii în această problemă, să pornim de la următoarea supoziţie: să ne gândim că omul care a făcut acest raţionament, ar fi rămas, din cauza unei întâmplări, absolut singur pe pământ. În afară de el n-ar mai fi pe pământ decât acele maimuţe despre care teoria lui pretinde că pot da naştere unor oameni. Le va studia cu multă grijă şi îşi va construi o noţiune foarte precisă şi detaliată despre ceea ce implică maimuţa. Să încerce apoi să facă să decurgă din noţiunea „maimuţă”, noţiunea „om”, presupunând că el n-a văzut niciodată un om. Îşi va da seama atunci că nu poate face niciodată acest lucru, conceptul său „maimuţă” nu se va transforma niciodată în conceptul „om”.

Dacă ar fi dobândit obişnuinţa de a gândi just, şi-ar spune: noţiunea aceasta nu se transformă în mine în aşa fel încât din noţiunea de maimuţă să ia naştere noţiunea de om. În consecinţă, ceea ce văd eu în maimuţă nu poate deveni om, căci altfel ar trebui să se poată transforma şi noţiunea mea. Asta înseamnă că mai intervine ceva, ceva ce eu nu pot vedea. Altfel spus, acest om ar trebui să îşi imagineze, îndărătul maimuţei concret-senzoriale, ceva suprasensibil, pe care el nu îl poate percepe şi numai acel ceva s-ar putea transforma în om.

Intenţia noastră nu este să insistăm asupra imposibilităţii teoriei, ci vrem doar să arătăm eroarea de gândire care se află în spatele ei. Dacă savantul nostru ar gândi corect, ar ajunge să îşi dea seama că, dacă acceptă să ia ca premisă ceva suprasensibil, el nu-şi mai poate susţine teoria. Reflectaţi asupra acestui lucru şi veţi vedea că aici o serie întreagă de oameni au comis o imensă eroare de gândire. Dar astfel de erori vor putea fi evitate în viitor dacă omul îşi educă gândirea în modul arătat.

O mare parte din literatura noastră actuală, îndeosebi cea ştiinţifică, conţine atâtea gânduri sucite, greşite, încât pentru cel care ştie să gândească cu adevărat just, dacă este obligat să le citească, ele sunt un izvor de suferinţe reale, mergând până la dureri fizice. Remarca aceasta nu se referă la imensa cantitate de observaţii pe care ştiinţa o datorează metodelor sale obiective.

Ajungem acum la un capitol care se referă la miopia gândirii. Este adevărat, omul nu ştie de obicei că gândirea sa nu este în acord cu lucrurile, ci că, în cea mai mare parte este o succesiune de obişnuinţe. De aceea, judecăţile formulate de o persoană care înţelege lumea şi viaţa în esenţa lor, vor fi cu totul altele decât cele ale unui om care vede doar foarte puţin din ele, sau de loc, cum este – de pildă – un gânditor materialist. Numai că nu este de loc uşor să convingi pe cineva asupra acestor lucruri prin argumente, oricât de temeinice şi corecte ar fi ele. A încerca să-i convingi prin argumente pe cei care cunosc atât de puţin viaţa este adeseori o trudă zadarnică, deoarece aceştia nu văd argumentele după care se poate face vreo afirmaţie sau alta. Dacă, de pildă, omul s-a deprins să nu vadă peste tot decât materie, el va rămâne prizonierul acestei obişnuinţe a lui.

În general, astăzi afirmaţiile oamenilor nu au la bază argumente, ci obişnuinţe de gândire pe care şi le-au însuşit şi care le influenţează întreaga simţire. Când aduc argumente, atunci în faţa simţirii şi sensibilităţii lor se aşează masca gândirii cu care s-au deprins. Astfel, adeseori nu numai dorinţele sunt părinţii gândurilor noastre, ci şi toate sentimentele şi obişnuinţele de gândire. Cel care cunoaşte viaţa, ştie cât de puţin poate fi convins cineva în viaţă prin argumente logice. Cuvântul hotărâtor îl are ceva mult mai profund din suflet, decât motivele logice.

[Rolul antroposofiei]

Să luăm, de exemplu, mişcarea noastră antroposofică; există desigur motive bine întemeiate ca ea să existe şi să îşi desfăşoare activitatea în diversele sale ramuri. Oricine a lucrat o vreme în această mişcare îşi dă seama că şi-a însuşit un alt fel de gândire, de simţire şi o altă sensibilitate. Pentru că, dacă activezi în cadrul ramurilor, nu te preocupi doar de căutarea de argumente logice, ci îţi însuşeşti o simţire şi o sensibilitate mai cuprinzătoare.

Un om care, poate, acum câţiva ani, ascultând pentru prima dată o conferinţă de ştiinţa spiritului, a luat-o în bătaie de joc, astăzi găseşte limpezi şi de înţeles atâtea lucruri care odinioară i s-ar fi părut a fi culmea absurdului. Activând în mişcarea antroposofică ajungem să ne transformăm nu numai gândirea, ci învăţăm să ne deschidem întreg sufletul unor perspective mai largi. Trebuie să ne dăm seama că, de fapt, coloritul gândurilor noastre vine din substraturi mult mai adânci decât se crede de obicei. Suntem împinşi prin anumite senzaţii, anumite sentimente intime, către o părere sau alta. Argumentele logice sunt adeseori numai fiorul, măştile sub care se ascund sentimente, senzaţii şi obişnuinţe de gândire.

Pentru a ajunge să apreciezi motivele logice, trebuie să înveţi sa iubeşti logica. Abia după ce ai învăţat să iubeşti obiectivitatea, adevărul lucrurilor, abia atunci temeiurile logice vor deveni hotărâtoare. Învăţăm treptat să gândim obiectiv, independent de vreo preferinţă pentru cutare sau cutare idee; atunci orizontul privirii ni se lărgeşte şi devenim practici. Nu „practici” în sensul acelora care nu ştiu să meargă decât pe drumurile bătătorite, ci în sensul că învăţăm să gândim din lăuntrul lucrurilor.

Adevăratul simţ practic se naşte dintr-o gândire obiectivă, o gândire care izvorăşte din lucrurile însele. Învăţăm să ne lăsăm gândirea stimulată de lucruri numai dacă facem astfel de exerciţii; şi exerciţiile trebuie făcute slujindu-ne de lucruri sănătoase. Adică lucruri la care cultura, civilizaţia a intervenit cât mai puţin, care sunt cât mai puţin trucate: obiectele naturii. Exerciţii de felul celor descrise astăzi, folosind obiecte naturale, fac din noi gânditori practici. Sunt cu adevărat practice. Îndeletnicirea cea mai banală va fi abordată cu un simţ practic dacă ne educăm elementul fundamental: gândirea. Exersându-ne în acest fel, la naştere în noi orientarea practică a gândirii.

A lansa în viaţă oameni cu adevărat practici trebuie să fie rodul mişcării spiritual-ştiinţifice. Nu este chiar atât de important ca omul să poată crede adevărat un lucru sau altul, ci important este ca el să ajungă să privească lucrurile în mod corect. Modul în care antroposofia pătrunde sufletul nostru pentru a-l face activ şi pentru a ne lărgi orizontul este mult mai important decât tot felul de speculaţii teoretice care s-ar înălţa spre spirit, minimalizând realitatea sensibilă. În acest sens, antroposofia este ceva cu adevărat practic.

O misiune importantă a mişcării antroposofice este aceea de a pune gândirea umană în mişcare exersând-o în aşa fel, încât omul să fie în stare să gândească faptul că spiritul se află în spatele lucrurilor. Dacă mişcarea antroposofică va aprinde în noi aceasta facultate, atunci ea va întemeia o cultură nouă, în care nu se va ivi niciodată gândul de a vrea să împingi vagoanele dinlăuntrul lor. Această facultate va apare în suflet în mod firesc, de la sine. Dacă sufletul a învăţat să gândească despre lucrurile importante ale vieţii, o va face şi când va fi vorba de o lingură. Şi nu numai în legătură cu o lingură vor deveni oamenii mai practici, ci vor învăţa şi să bată un cui sau să atârne un tablou într-un mod mult mai practic decât o făceau înainte. Este foarte important să învăţăm să privim viaţa sufletesc-spirituală ca pe un întreg, şi acest mod de a privi să ne incite la a crea totul într-un mod din ce în ce mai practic.