Exerciţii însoţitoare

Exerciţiile ajutătoare (sau secundare după unele traduceri) sunt un set de şase practici zilnice de care sufletul are nevoie pentru a îşi consolida temeliile prin propria sa viaţă de gândire, simţire şi voinţă. Practica unei discipline spirituale prezintă pericole în raportul nostru cu lumea şi cu noi înşine, iar prin practicarea acestor exerciţii putem avea grijă să păstrăm mereu echilibrul interior şi exterior. Controlul gândirii, al faptelor şi al sentimentelor reprezintă defapt cultivarea voinţei în propriile noastre facultăţi sufleteşti, fapt care va creşte stabilitatea şi echilibrul fără de care nu este just să continuăm păşirea noastră pe o cale de dezvoltare spirituală. Exerciţiile ajutătoare cultivă forţe de care discipolul spiritual va avea nevoie în toate momentele mai apropiate sau mai îndepărtate ale drumului său de dezvoltare, ele fiind paşi absolut necesari practicării meditaţiei sau altor exerciţii cu caracter meditativ sau contemplativ indicate de ştiinţa spirituală orientată antroposofic. Vom trece printr-un proces treptat de scindare a vieţii sufleteşti pe măsură ce practica meditativă realizează o eliberare a noastră faţă de realităţile senzoriale. Practicarea celor şase antrenamente sufleteşti creşte în noi puterea de a ţine împreună gândirea, simţirea şi voinţa noastră atunci când acestea se vor separa, datorită vieţii meditative. Am adunat indicaţiile pentru cele şase exerciţii din lucrările de bază, Îndrumări pentru o educaţie esoterică, Ştiinţa spirituală în schiţă şi Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare, considerând că acestea pot lărgi înţelegerea lor din mai multe perspective şi răspunde astfel la întrebări care se nasc privind practicarea lor efectivă.

(Sebastian Stănculescu)

Exerciţiile secundare privite comparativ în lucrările dr. Rudolf Steiner.

Exerciţiul I – controlul gândirii

GA 245

Prima condiţie este însuşirea unei gândiri cu totul limpezi. În acest scop, chiar şi pentru foarte scurt timp din zi, să zicem pentru cinci minute, (cu cât timpul e mai lung, cu atât mai bine), trebuie să te eliberezi de mişcarea gândurilor. Trebuie să devii stăpân pe lumea gândurilor tale. Nu eşti stăpân câtă vreme relaţiile exterioare, profesia, anumite tradiţii, raporturile sociale, ba chiar apartenenţa la o anumită naţiune, ora din zi, anumite activităţi, ş.a.m.d. sunt cele care îţi impun ce şi cum să gândeşti. Pentru intervalul mai sus amintit trebuie aşadar să-ţi goleşti de bunăvoie sufletul de mişcarea obişnuită, cotidiană a gândurilor şi să te fixezi, din proprie iniţiativă cu un gând în centrul sufletului. Să nu se creadă că trebuie să fie un gând deosebit sau interesant; ceea ce trebuie atins în direcţia ocultă va fi chiar mai bine atins dacă la început te străduieşti să alegi un gând cât se poate de puţin interesant şi semnificativ. Prin aceasta puterea autonomă a gândirii, despre care e vorba, va fi mai puternic stimulată decât în cazul unui gând interesant, căci acesta atrage după sine gândirea. E mai bine să lucrezi la îndeplinirea acestei condiţii a controlului mental ocupându-te de un ac cu gămălie decât de Napoleon. Îţi zici: pornesc acum de la acest gând şi fac să se înşiruie în jurul lui, prin cea mai personală iniţiativă lăuntrică, tot ceea ce poate fi obiectiv legat de el. La sfârşitul intervalului, gândul trebuie să stea în faţa sufletului tot atât de colorat şi viu ca la început. Să se facă acest exerciţiu zi de zi, cel puţin timp de o lună; gândul poate fi schimbat în fiecare zi dar poate fi păstrat şi mai multe zile. La încheierea unui astfel de exerciţiu încercaţi să conştientizaţi deplin sentimentul interior de soliditate şi siguranţă, care va putea fi repede observat la o atenţie subtilă asupra propriului suflet, şi încheiaţi exerciţiul gândindu-vă la cap şi la mijlocul spatelui (creier şi măduva spinării) ca şi cum aţi vrea să turnaţi acel sentiment în această parte a corpului.

GA10

Întâi, discipolul spiritual va urmări ordonarea cursului gândirii sale (aşa-numitul control al gândurilor). Aşa cum floarea de lotus cu şaisprezece petale se dezvoltă prin gânduri adevărate, pline de sens, tot astfel şi floarea de lotus cu douăsprezece petale se dezvoltă prin stăpânirea lăuntrică a cursului gândurilor. Gândurile rătăcitoare, care nu se îmbină cu sens, în mod logic, ci sunt legate absolut întâmplător laolaltă, strică forma acestei flori de lotus. Cu cât gândurile decurg mai mult unul dintr-altul, cu cât înlăturăm din cale orice element nelogic, cu atât acest organ senzorial primeşte forma sa corespunzătoare. Când discipolul ocult aude gânduri nelogice, el lasă numaidecât să-i treacă prin cap cele juste. Să nu se retragă lipsit de iubire din mijlocul unui mediu poate nelogic, pentru a-şi favoriza evoluţia. Să nu simtă în sine nici pornirea de a corecta numaidecât tot ce este nelogic în jurul său. Va căuta mai curând ca în interiorul său, în deplină tăcere, să dea o direcţie logică şi conformă realităţii, gândurilor care îl asaltează dinafară. Şi se străduieşte să păstreze această direcţie întotdeauna în gândurile proprii.

GA13

Lucrul de care are nevoie, înainte de toate, gândirea omului este obiectivitatea. În lumea fizic-sensibilă viaţa este marele maestru pentru eul uman în găsirea obiectivităţii. Dacă sufletul vrea să-şi lase gândurile să vagabondeze în voie, trebuie să primească corectura vieţii, dacă nu vrea să intre în conflict cu aceasta. Sufletul trebuie să gândească în concordanţă cu desfăşurarea faptelor vieţii. Dacă acum omul îşi abate atenţia de la lumea fizic-sensibilă îi va lipsi corectura obligatorie a acesteia. Dacă gândirea sa nu este aptă a fi propriul său corector, se ajunge la rătăciri. Din această cauză, gândirea discipolului spiritului trebuie să se exerseze în aşa fel încât acesta să-şi poată da singur direcţia şi scopul. Coerenţa interioară şi aptitudinea de a rămâne fixată asupra unui obiect este ceea ce trebuie să-şi atragă gândirea în sine. Din această cauză, nu trebuie să se întreprindă „exerciţii de gândire“ corespunzătoare, aplicate unor obiecte îndepărtate şi complicate, ci să se utilizeze obiecte simple şi apropiate. Cel care face efortul de a-şi fixa gândurile zilnic, timp de multe luni, cel puţin cinci minute asupra unui obiect de uz curent (de exemplu, un ac cu gămălie, un creion etc.), timp în care elimină toate gândurile care n-au legătură cu acel obiect, acela a făcut un lucru important în această direcţie. (Se poate alege zilnic un alt obiect sau se poate menţine acelaşi obiect mai multe zile.) Cel care se simte a fi un „gânditor“ prin instruire ştiinţifică nu ar trebui să neglijeze să se „maturizeze“ în acest fel pentru disiplinarea spiritului. Căci atunci când îţi legi gândurile mult timp de un lucru care-ţi este bine cunoscut poţi fi sigur că gândeşti în mod obiectiv. Cine gândeşte: Ce componente alcătuiesc un creion? Cum sunt ele asamblate? Când au fost inventate creioanele? etc. etc. acela îşi adaptează mai bine reprezentările la realitate, decât cel care meditează la originea omului sau la ce este viaţa. Prin exerciţii simple de gândire înveţi mai mult pentru o reprezentare obiectivă cu privire la evoluţia lui Saturn, a Soarelui şi a Lunii decât prin idei complicate şi savante. La început nu este vorba de a gândi la un anumit lucru, ci a gândi în mod adecvat, prin forţă interioară. Dacă ţi-ai însuşit obiectivitatea cu privire la un proces fizic-sensibil care poate fi cuprins în întregime, gândirea se obişnuieşte să fie obiectivă şi atunci când nu se simte stăpânită de lumea fizic-sensibilă şi de legile acesteia. Şi îţi pierzi obiceiul de a-ţi lăsa gândurile să zboare în mod nepotrivit în orice direcţie.

Exerciţiul II – controlul voinţei

GA 245

După ce a-ţi exersat astfel timp de aproximativ o lună, puteţi adăuga o a doua cerinţă. Încercaţi să inventaţi orice acţiune pe care ştiţi sigur că nu v-aţi fi propus-o în cursul obişnuit al vieţii de până acum. Faceţi-vă singuri o datorie din îndeplinirea ei zilnică. Va fi bine dacă acţiunea aleasă va cere, pentru realizarea ei, un interval cât mai mare de timp. Totodată este bine să se înceapă cu o acţiune lipsită de importanţă, pentru care să fie nevoie – ca să zicem aşa – să te constrângi: de pildă să te ocupi la un anumit ceas al zilei cu udarea florii pe care ai cumpărat-o. După un timp trebuie să se alăture o a doua acţiune asemănătoare, apoi o a treia şi aşa mai departe, câte poţi îndeplini păstrând toate celelalte îndatoriri. Şi acest exerciţiu trebuie să dureze tot cam o lună. E necesar însă ca în timpul acestei a doua luni să continui cât poţi şi primul exerciţiu, chiar dacă nu exclusiv, ca în prima lună. Dar nu trebuie neglijat, căci altfel vei observa destul de repede că fructele primei luni dispar şi reîncepe vechiul tipic al gândirii necontrolate. Trebuie vegheat cu grijă ca aceste fructe, odată câştigate, să nu se piardă. Când ai în urmă, prin cel de-al doilea exerciţiu, o asemenea iniţiativă de acţiune îndeplinită, devino conştient, printr-o atenţie subtilă, de sentimentul imboldului spre activitate din lăuntrul sufletului şi toarnă acest sentiment tot aşa în trup, lăsându-l să curgă din cap până deasupra inimii.

GA10

În al doilea rând, va căuta să aducă o consecvenţă asemănătoare în acţiuni (controlul acţiunilor). Orice nestatornicie, orice dizarmonie în acţiuni, cauzează pieirea florii de lotus despre care am vorbit. Dacă discipolul ocult a înfăptuit ceva, el îşi orientează în aşa fel fapta următoare încât ea să decurgă logic din prima. Cine acţionează astăzi în alt sens decât ieri, nu-şi va dezvolta niciodată simţul caracterizat.

GA13

Un astfel de suflet trebuie să devină stăpân şi în domeniul voinţei, aşa cum este în lumea gândurilor. În lumea fizic-sensibilă şi în această privinţă viaţa este cea care apare ca un conducător. Ea dă valoare diferitelor necesităţi ale omului, iar voinţa se simte stimulată să satisfacă aceste necesităţi. Pentru disciplinarea superioară omul trebuie să asculte cu stricteţe de propriile sale porunci. Celui care se obişnuieşte cu aceasta îi va veni din ce în ce mai puţin în minte să dorească lucruri fără sens. Dar ceea ce este nesatisfăcător, instabilitatea în viaţa voinţei, se datorează dorinţei pentru lucruri despre a căror realizare nu-ţi faci o noţiune clară. Asemenea insatisfacţie poate să aducă în dezordine dispoziţia sufletească, atunci când un eu superior vrea să apară din suflet. Un bun exerciţiu constă în aceea ca, timp de luni de zile, la un anumit moment al zilei, să spui: Azi, la „cutare moment precis“ vei executa „aceasta“. Ajungi atunci treptat să-ţi fixezi timpul executării şi natura lucrului pe care trebuie să-l realizezi în aşa fel încât aceasta să fie posibilă cu mare precizie. În felul acesta, te ridici deasupra dăunătorului „aş vrea asta; aş vrea aia“, la care nici nu te gândeşti dacă este sau nu posibil.

Exerciţiul III– controlul sentimentelor

GA 245

În a treia lună noul exerciţiu va consta în concentrarea pe formarea unui calm, care să te ridice deasupra oscilaţiilor generate de plăcere şi durere, bucurie şi suferinţă; stările de “fericit până-n cer” şi “supărat de moarte” trebuie să fie înlocuite conştient cu o stare sufletească echilibrată. Eşti atent ca nici o bucurie să nu te ducă la exaltare, nici o durere să nu te doboare la pământ, nici o experienţă să nu te târască spre furie sau necaz nemăsurat, nici o aşteptare să nu te umple de nelinişte sau teamă, nici o situaţie să nu te zăpăcească ş.a.m.d. Să nu vă temeţi că un astfel de exerciţiu îl poate face pe om searbăd şi sărac în sentimente; veţi remarca mai curând că în locul a ceea ce se pierde printr-un exerciţiu ca acesta, apar însuşiri limpezite ale sufletului; îndeosebi, într-o bună zi, veţi putea simţi, prin atenţia subtilă, o linişte interioară în corp; ca şi în celelalte cazuri anterioare, vărsaţi-o în trup lăsând-o să iradieze din inimă spre mâini, picioare şi la urmă spre cap. În acest caz, fireşte, aşa ceva nu poate fi întreprins după fiecare exerciţiu separat, căci în fond nu cu un exerciţiu izolat avem de a face, ci cu o atenţie continuă asupra vieţii interioare a sufletului. Zilnic, măcar o dată, această linişte lăuntrică trebuie chemată înaintea sufletului, după care să se treacă la exerciţiul iradierii spre inimă. Cu exerciţiile primelor două luni trebuie procedat aşa cum s-a procedat în luna a doua cu exerciţiul primei luni.

GA10

Cea de a treia este educarea stăruinţei. Discipolul ocult nu se lasă abătut printr-o influenţă sau alta de la o ţintă pe care şi-a fixat-o, atâta timp cât poate socoti această ţintă ca justă. – Pentru el piedicile sunt un îndemn de a le învinge, iar nu un motiv de a se opri.

GA13

Cu privire la lumea sentimentelor, sufletul trebuie s-o aducă, pentru disciplinarea spiritului, la relaxare. Pentru aceasta este necesar ca sufletul să devină stăpân pe expresia plăcerii şi durerii, bucuriei şi suferinţei. Împotriva obţinerii acestei calităţi pot apărea unele prejudecăţi. S-ar putea crede că devii surd sau necooperant faţă de lumea ta ambientală dacă „ceea ce bucură trebuie să nu te bucure, iar ceea ce este dureros să nu te doară“. Totuşi nu este vorba despre aşa ceva. Ceva care bucură trebuie să bucure sufletul, ceva trist trebuie să-l doară. El trebuie doar să ajungă la dominarea expresiei bucuriei şi durerii, plăcerii şi neplăcerii. Dacă năzuieşti la aşa ceva vei observa în curând că nu ai devenit mai insensibil, ci, dimpotrivă, devii mai receptiv pentru tot ce este îmbucurător şi dureros în ambianţă decât erai mai înainte. Aceasta necesită o atenţie deosebită faţă de propria ta persoană un timp mai îndelungat, dacă vrei să-ţi însuşeşti calitatea despre care vorbim aici. Trebuie să poţi trăi cu alţii plăcerea şi durerea, fără a te pierde însă într-atât încât să dai o expresie involuntară celor resimţite. Nu suferinţa justificată trebuie reprimată, ci plânsul involuntar, nu repulsia pentru o acţiune rea, ci furia oarbă a mâniei, nu atenţia acordată unui pericol, ci sterilul „a-ţi fi frică“ etc. Numai printr-o astfel de exersare discipolul spiritului ajunge să aibă acea linişte în starea sa sufletească care este necesară pentru ca el să nu ducă, ca un fel de dublu, o a doua viaţă nesănătoasă la naşterea, respectiv la intrarea în activitate a eului superior. Tocmai în legătură cu aceste lucruri nu ar trebui ca omul să accepte o autoînşelare. Unora li se poate părea că au în viaţa obişnuită instalat un calm şi că dat fiind acest lucru nu ar avea nevoie de exerciţiu. Tocmai astfel de oameni au nevoie mai mare de acesta. Se poate să fii perfect calm când te afli în faţa problemelor vieţii obişnuite, iar apoi, la urcarea într-o lume superioară, lipsa de ponderare care era numai reprimată să se manifeste cu atât mai mult. Trebuie recunoscut fără rezerve că pentru disciplinarea spiritului este mai puţin important ce pare să fi avut elevul dinainte, ci mai ales să exersezi în mod reglementar ceea ce îţi este necesar. Oricât de contradictorie ar părea această frază, ea este totuşi corectă. Chiar dacă viaţa a inculcat un anumit comportament, pentru disciplinarea spiritului sunt utile acele calităţi pe care ţi le-ai educat singur. Dacă cineva a devenit irascibil, el ar trebui să se dezvete de aceasta; dacă însă viaţa i-a prilejuit o atitudine de calm atunci prin autoeducare ar trebui ca expresia sufletului să corespundă excitaţiilor primite din afară. Cel care nu poate râde de nimic stăpâneşte viaţa tot atât de puţin ca şi cel care, fără a se controla, râde de orice.

Exerciţiul IV – pozitivitatea

GA 245

Ca exerciţiu pentru a patra lună trebuie să-ţi însuşeşti aşa numita pozitivitate. Ea constă din a căuta totdeauna ceea ce este bun, eminent, frumos ş.a.m.d. în toate experienţele, fiinţele şi lucrurile. Am putea caracteriza cel mai bine această însuşire a sufletului printr-o legendă persană despre Christos Isus. Pe când Acesta făcea o călătorie împreună cu ucenicii săi, văzură, pe marginea drumului un câine, intrat deja în putrefacţie. Toţi ucenicii se depărtară de dezgustătoarea privelişte, numai Christos Isus rămase, privi atent animalul şi spuse: “Ce dinţi minunaţi are animalul!” Acolo unde ceilalţi văzuseră doar lucrul respingător, urât, el căuta frumosul. Aşa trebuie să tindă discipolul esoteric spre căutarea a ceea ce este pozitiv în orice fenomen, în oricare fiinţă. El va remarca, foarte curând, că sub un înveliş urât se află o frumuseţe ascunsă, că sub înfăţişarea chiar şi a unui unui răufăcător se află ascuns ceva bun, că sub înfăţişarea unui nebun s-a ascuns într-un fel oarecare sufletul divin. Acest exerciţiu se află într-o anumită legătură cu ceea ce se numeşte înfrânarea criticii. Acest lucru nu trebuie înţeles ca şi cum de aici înainte negrului ar trebui să-i spui că e alb şi albului că e negru. Există însă o deosebire între o judecata rostită pornind doar de la propria personalitate inspirată din simpatia sau antipatia acestei singure personalităţi. Şi există un punct de vedere care se transpune afectuos în fenomenul străin sau fiinţa străină şi se întreabă pretutindeni: “cum se face că aceasta este aşa, sau că face aşa?“ Un asemenea punct de vedere ajunge de la sine să se străduiască mai degrabă să ajute imperfecţiunea decât să o critice şi să o dojenească. Nu poate fi făcută aici obiecţia că situaţiile de viaţă impun multor oameni să certe şi să judece. Căci atunci aceste situaţii de viaţă sunt tocmai de aşa natură, încât persoana în chestiune nu poate trece printr-o adevărată educaţie ocultă. Există într-adevăr multe situaţii de viaţă care fac ca o asemenea educaţie ocultă să nu fie posibilă într-o mare măsură. Atunci omul nu trebuie să ceară, cu nerăbdare, ca în ciuda situaţiei, să facă totuşi progrese care pot fi făcute numai în anumite condiţii. Cine timp de o lună, se orientează conştient spre ceea ce este pozitiv în toate experienţele sale, va remarca, treptat, că în lăuntrul său se strecoară un sentiment ca şi cum pielea sa ar deveni permeabilă din toate părţile, iar sufletul i s-ar deschide larg faţă de toate procesele tainice şi subtile din jurul său, care înainte îi scăpau cu totul atenţiei. Tocmai despre aceasta este vorba: să înfrângi neatenţia caracteristică fiecărui om faţă de asemenea fenomene subtile. Odată ce ai observat că sentimentul pe care l-am descris se impune în suflet ca un fel de seninătate, sileşte-te să-l îndrepţi, în cuget, spre inimă, şi de aici să-l laşi să curgă spre ochi şi apoi să-l faci să iradieze în spaţiu, în faţa şi în jurul omului. Vei constata că în felul acesta stabileşti un raport intim cu acest spaţiu. Ai sentimentul că creşti, într-un fel, dincolo de tine. Înveţi să priveşti o parte a ambianţei tale ca pe ceva ce-ţi aparţine. Se cere destul de multă concentrare la acest exerciţiu, şi înainte de toate, o recunoaştere a faptului că tot ce ţine de impulsivitate, pasiune, intensitate afectivă acţionează nimicitor asupra stării indicate. Cu repetarea exerciţiilor din primele două luni se procedează aşa cum s-a arătat la lunile anterioare.

GA10

A patra însuşire este îngăduinţa (toleranţa) faţă de oameni, faţă de alte fiinţe, chiar şi faţă de fapte. Discipolul ocult îşi înăbuşă orice critică de prisos îndreptată împotriva imperfecţiunii şi a răului, căutând mai curând să înţeleagă toate câte îl întâmpină. Aşa cum soarele nu îşi abate lumina de la cei răi, nici discipolul nu-şi abate interesul său înţelegător. Când discipolului ocult i se întâmplă vreun necaz, el nu se pierde în judecăţi defavorabile, ci întreprinde cele necesare şi caută, în limita puterilor sale, să întoarcă necazul în bine. Nu judecă alte păreri doar din punctul său de vedere, ci caută să se transpună în situaţia celuilalt.

GA13

Pentru gândire şi simţire, un alt mijloc de formare este obţinerea calităţii pe care o putem numi pozitivitate. Există o frumoasă legendă care povesteşte că Iisus Christos a trecut împreună cu câţiva adepţi pe lângă un câine mort. Ceilalţi îşi întorc privirile de la urâtul spectacol. Iisus Christos vorbeşte admirativ despre dinţii frumoşi ai câinelui. Se poate exersa pentru păstrarea unei astfel de dispoziţii sufleteşti faţă de lume, în sensul sugerat de legendă. Eroarea, răul, urâtul să nu împiedice sufletul să găsească adevăratul, binele şi frumosul oriunde ele sunt prezente. Nu trebuie confundată această pozitivitate cu lipsa de critică, cu închiderea voită a ochilor faţă de rău, de neadevăr şi lipsa de valoare. Cel care admiră „dinţii frumoşi“ ai unui animal mort vede şi cadavrul în putrefacţie. Dar acesta nu-l opreşte să observe că dinţii săi sunt frumoşi. Nu poţi spune că răul este bun, că rătăcirea este adevărul, dar poţi ajunge la stadiul în care nu poţi fi împiedicat de rău să vezi binele, de rătăcire să vezi adevărul.

Exerciţiul V – receptivitate obiectivă – nepărtinire

GA 245

În luna a cincea vei încerca să cultivi în tine sentimentul că întâmpin cu totul firesc oricare experienţă. Cu modul de gândire al unor oameni care spun faţă de un lucru tocmai auzit sau văzut: “Aşa ceva n-am mai auzit, aşa ceva n-am mai văzut vreodată, nu cred aşa ceva, e amăgire”, cu un astfel de mod de a gândi trebuie să o rupă total discipolul esoteric. Trebuie să fie gata să accepte în fiecare moment o nouă experienţă. Ceea ce i s-a părut până acum lege, ceea ce a considerat ca posibil nu trebuie să constituie cătuşa care să-l oprească a primi un nou adevăr. Exemplul pe care-l vom da este desigur cam radical, dar exprimă adevărul: dacă vine cineva la discipolul esoteric şi îi spune: “Ştii că turnul bisericii X stă de astă noapte cu totul strâmb?”, discipolul trebuie să lase o portiţă deschisă pentru credinţa posibilă că noţiunile sale de până acum asupra legilor naturii pot totuşi cunoaşte o lărgire printr-un fapt aparent atât de nemaipomenit. Cel care, în a cincea lună, îşi orientează atenţia spre dobândirea unui asemenea mod de a gândi, va observa că în sufletul său se strecoară un sentiment că în acel spaţiu, despre care s-a vorbit la exerciţiul lunii a patra, ceva ar căpăta viaţă, ceva începe să se mişte. Acest sentiment este deosebit de fin şi de subtil. Trebuie să te străduieşti să prinzi această subtilă vibraţie a ambianţei şi să o laşi să te pătrundă prin cele cinci simţuri, anume prin ochi, urechi şi prin piele, în sensul în care aceasta din urmă conţine simţul căldurii. Pe această treaptă de dezvoltare esoterică să se acorde mai puţină atenţie impresiilor provenite de la imboldurile din simţurile inferioare: gustul, mirosul şi pipăitul. Încă nu e pe deplin posibil, pe această treaptă, să deosebeşti numeroasele înrâuriri rele de cele bune, cu care, în acest domeniu, sunt amestecate; de aceea, discipolul va lăsa această sarcină în seama unei etape ulterioare.

GA10

A cincea însuşire este nepărtinirea faţă de fenomenele vieţii. În această privinţă se mai vorbeşte şi de „credinţă“ sau „încredere“. Discipolul ocult întâmpină cu această încredere pe fiecare om, pe fiecare fiinţă. Iar în acţiunile sale el se umple cu asemenea încredere. Când i se comunică ceva, niciodată nu-şi zice: asta nu o cred, fiindcă este în contradicţie cu părerile mele de până acum. Mai degrabă este gata să-şi examineze în orice moment şi să-şi corecteze propriile păreri în funcţie de altele noi. Rămâne mereu receptiv pentru toate câte îl întâmpină. Şi are încredere în eficacitatea acţiunilor pe care le întreprinde. El alungă din fiinţa lui şovăiala şi îndoiala. Dacă are o intenţie, are şi credinţa în forţa acestei intenţii. O sută de insuccese nu-i pot răpi această credinţă. Ea este „credinţa care poate muta munţii din loc“

GA13

În legătură cu voinţa, gândirea suferă o anumită maturizare, cu condiţia de a nu-ţi lăsa niciodată răpită, de ceva trăit sau experimentat anterior, receptivitatea obiectivă pentru trăiri noi. Pentru discipolul spiritului trebuie să nu aibă nici o importanţă gândul: N-am auzit niciodată cutare lucru, nu cred acest lucru. El ar trebui chiar să evite să i se spună lucruri noi despre un anumit lucru sau fiinţă. Poţi învăţa să aduci la lumină un punct de vedere pe care nu l-ai mai utilizat până atunci, din orice adiere, din fiecare frunză, din orice lălăit al unui copil. Este uşor să mergi departe cu privire la o astfel de apitudine. În nici un caz, la o anumită vârstă nu trebuie eliminate experienţele cu obiectele. Trebuie să judeci ceea ce trăieşti în prezent în lumina experienţelor trecutului. Aceasta ajunge pe unul dintre talerele balanţei proprii; pe celălalt taler însă pentru discipolul spiritului trebuie pusă înclinaţia de a afla mereu lucruri noi. Şi înainte de orice credinţa în posibilitatea ca trăiri noi să le contrazică pe cele vechi.

Exerciţiul VI – echilibrul

GA 245

În a şasea lună trebui să te străduieşti să practici sistematic toate cele cinci exerciţii mereu şi mereu într-o alternare regulată. Prin aceasta se va forma treptat un frumos echilibru sufletesc. Vei observa că dispare tot ce era nemulţumire în legătură fenomenele şi esenţa lumii. O dispoziţie interioară care împacă toate trăirile pune stăpânire pe suflet, o dispoziţie care nu este nicidecum indiferenţă, ci dimpotrivă, tocmai dă putere de a lucra cu adevărat îmbunătăţind lumea. Se deschide înţelegerea plină de linişte a acelor lucruri care mai înainte erau cu totul închise pentru suflet. Chiar mersul şi gesturile omului se schimbă sub influenţa unor asemenea exerciţii, iar într-o bună zi el va observa că şi scrisul său a căpătat un alt caracter; atunci îi este îngăduit să-şi spună că e pe cale să ajungă la o primă treaptă pe drumul spre înălţimi. Insist încă o dată asupra următoarelor două lucruri: Întâi, că cele şase exerciţii descrise paralizează influenţa vătămătoare pe care alte exerciţii oculte pot să o aibă, astfel încât rămâne numai ce este favorabil. Al doilea, că numai ele asigură un efect pozitiv al muncii de meditaţie şi concentrare. Doar simpla aplicare scrupuloasă a moralei uzuale nu este de ajuns pentru discipolul esoteric, căci această morală poate să fie foarte egoistă, dacă omul îşi spune: vreau să fiu bun ca să fiu considerat bun. Discipolul esoteric face binele nu pentru că trebuie să fie considerat bun, ci pentru că îşi dă treptat seama că binele în sine duce evoluţia înainte, în timp ce răul şi nesăbuinţa şi urâţenia ridică obstacole în calea acestei evoluţii.

GA10

A şasea însuşire este dobândirea unui anumit echilibru al vieţii (calm). Discipolul ocult se străduieşte să-şi păstreze dispoziţia calmă orice l-ar întâmpina în viaţă, fie suferinţă, fie bucurie. El se dezobişnuieşte de a oscila între „a chiui de bucurie“ şi a fi „întristat de moarte“. Nenorocirea, pericolul, îl găsesc tot atât de înarmat ca şi fericirea şi prosperitatea.

GA13

Cu aceasta am numit cinci calităţi pe care discipolul spiritului trebuie să şi le însuşească printr-o disciplinare reglementară: stăpânirea conducerii gândirii, stăpânirea impulsurilor voliţionale, detaşarea de plăcere şi durere, pozitivitatea în judecarea lumii, lipsa de prejudecăţi în conceperea vieţii. Cine a folosit anumite perioade succesive pentru a-şi însuşi aceste calităţi prin exerciţii va trebui să armonizeze aceste calităţi în sufletul său. Pentru a obtine armonizarea este necesar să exerseze, întrucâtva concomitent, două câte două, trei şi una etc.

Despre practica exerciţiilor

GA245

În cele ce urmează vor fi expuse condiţiile care trebuie să stea la baza unei dezvoltări oculte. Să nu creadă nimeni că ar putea să progreseze prin diverse măsuri luate pe planul vieţii exterioare sau al celei interioare, dacă nu îndeplineşte aceste condiţii. Toate exerciţiile de meditaţie, concentrare şi celelalte vor fi fără valoare, în anumite privinţe chiar dăunătoare, dacă viaţa nu este organizată în sensul acestor condiţii. Omului nu i se pot da nici un fel de puteri; pot fi doar dezvoltate cele care se află deja în el. Acestea nu se dezvoltă de la sine, căci în faţa lor se ridică piedici exterioare şi interioare. Piedicile exterioare sunt înlăturate prin următoarele reguli de viaţă. Cele lăuntrice, prin îndrumările speciale asupra meditaţiei şi concentrării ş.a.m.d.

GA10

Trebuie să ne dăm seama că percepţiile diferitelor simţuri spirituale sau sufleteşti au un caracter diferit. Floarea de lotus cu douăsprezece petale mijloceşte o altă percepţie decât cea cu şaisprezece petale. Cea din urmă percepe figuri suprasensibile. Felul de a gândi al unui suflet, legile după care se desfăşoară un fenomen al naturii se arată florii de lotus cu şaisprezece petale sub chipul unor figuri. Acestea nu sunt însă formaţiuni încremenite, liniştite, ci forme mobile, pline de viaţă. Clarvăzătorul la care s-a dezvoltat acest simţ poate numi pentru fiecare gând, pentru fiecare lege naturală, o formă în care acestea se exprimă. Un gând de răzbunare, de pildă, se îmbracă într-o figură asemănătoare unei săgeţi, zimţată, un gând binevoitor are adeseori înfăţişarea unei flori care se deschide ş.a.m.d. Gândurile precise, pline de înţeles, sunt regulate, simetrice; noţiunile neclare au contururi încreţite. – Prin floarea de lotus cu douăsprezece petale obţinem cu totul alte percepţii. Putem caracteriza aproximativ aceste percepţii numindu-le căldură sufletească şi răceală sufletească. Un clarvăzător înzestrat cu acest organ simte cum, din figurile pe care le percepe prin floarea de lotus cu şaisprezece petale, emană căldură sau răceală sufletească. Să presupunem că un clarvăzător ar fi dezvoltat numai floarea de lotus cu şaisprezece petale, nu însă şi pe cea cu douăsprezece. Atunci, în cazul unui gând binevoitor, el ar vedea numai figura descrisă mai sus. Un altul, care a dezvoltat ambele simţuri, remarcă aici şi acele emanaţii ale gândului care nu pot fi caracterizate decât drept căldură sufletească. – Să remarcăm, numai în treacăt, că în disciplina ocultă niciodată un simţ nu se dezvoltă fără celălalt, aşa încât descrierea de mai sus trebuie luată doar ca ipoteză lămuritoare. – Prin dezvoltarea florii de lotus cu douăsprezece petale, clarvăzătorului i se deschide şi o înţelegere profundă a fenomenelor naturii. Tot ce se bazează pe creştere, dezvoltare, radiază căldură sufletească; tot ce e cuprins de pieire, distrugere, decădere emană răceală sufletească.

GA13

Exerciţiile menţionate sunt recomandate prin metodele disciplinării spiritului, pentru că în cazul executării lor temeinice au ca efect în sufletul elevului spiritual nu numai ceea ce am numit mai sus ca rezultat nemijlocit, ci, indirect, şi multe alte urmări care sunt necesare pe drumul spre lumile spirituale. Cine face aceste exerciţii cu suficientă perseverentă se va lovi în timpul acestora de unele lipsuri şi greşeli ale vieţii sale sufleteşti; el va găsi mijloacele ce-i sunt necesare pentru obţinerea siguranţei în viaţa sa intelectuală, de sentimente şi de caracter. Cu siguranţă, va avea nevoie şi de alte exerciţii, potrivite aptitudinilor, temperamentului şi caracterului său. Acestea se oferă de la sine, dacă sunt executate cu perseverenţă. Se va observa că exerciţiile pe care le-am expus vor da, treptat, indirect şi ceea ce la început nu pare să existe în ele. De exemplu, dacă cineva are prea puţină încredere în sine, va putea observa, după un timp corespunzător, că prin exerciţii se instalează încrederea necesară. La fel stau lucrurile şi cu privire la alte calităţi sufleteşti. (Detalii speciale referitor la aceste excerciţii se găsese în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) Important este ca discipolul spiritului să poată obţine aptitudinile menţionate în grade tot mai înalte. Stăpânirea gândurilor şi sentimentelor trebuie să le ducă atât de departe, încât sufletul să capete puterea de a instala perioade de linişte interioară perfectă, în care omul să ţină departe de spiritul şi sufletul său toate fericirile şi suferinţele, bucuriile şi grijile, sarcinile şi solicitările pe care le aduce viaţa zilnică, exterioară. În aceste perioade trebuie să fie lăsat să intre în suflet numai ceea ce acesta este capabil să lase să pătrundă în el în starea de cufundare. Faţă de această afirmaţie se poate crea uşor o prejudecată. Este posibil să se nască părerea că te înstrăinezi de viaţă şi de datoriile ei în cazul în care te retragi din acestea, pe anumite perioade de timp în cursul zilei, cu inima şi cu sufletul. În realitate, nu se întâmplă aşa. Cine se dăruieşte în modul descris unor perioade de linişte şi pace interioară va constata că i se dezvoltă atâtea forţe şi atât de mari pentru îndeplinirea sarcinilor lumii exterioare, încât nu numai că nu-şi va îndeplini mai prost îndatoririle de viaţă din cauza acestora, ci cu siguranţă mult mai bine. Are o mare valoare ca omul să se desprindă în aceste perioade de gândurile legate de problemele sale personale, să se poată înălţa la ceea ce nu-l priveşte numai pe el, ci pe oameni în general. Dacă el este în stare să-şi umple sufletul cu comunicări din lumile superioare, spirituale, dacă acestea îi pot captiva interesul într-un asemenea grad ca şi o grijă sau problemă personală, atunci sutletul său va produce din aceasta roade speciale. Cine se străduieşte să intervină în felul acesta în viaţa sa sufletească va ajunge şi la posibilitatea unei autoobservări care priveşte problemele proprii cu liniştea cu care ar resimţi-o dacă ar fi străine. A putea vedea trăirile proprii, bucuriile şi durerile proprii ca pe cele ale altuia este o bună pregătire pentru disciplinarea spiritului. Poţi ajunge la gradul necesar în această privinţă, dacă zilnic, după împlinirea treburilor curente, laşi să-ţi treacă pe dinaintea spiritului imaginile trăirilor zilei. Trebuie ca în interiorul trăirilor să te poţi vedea pe tine însuţi în imagine; adică să te priveşti în viaţa cea de toate zilele ca din afară. Se ajunge la o anumită practică în această observare de sine, dacă se începe cu reprezentarea unor mici fragmente din viaţa zilnică. Atunci devii tot mai iscusit în ceea ce priveşte această privire retrospectivă, astfel încât, după o exersare mai îndelungată, va putea fi realizată în întregime într-un interval scurt de timp. Privirea retrospectivă are importanţa ei în disciplinarea spiritului pentru că aduce sufletul în starea de a se desprinde în reprezentare de obiceiul de a urmări numai cu gândirea desfăşurarea în sensul înregistrat de simţuri. În gândirea retrospectivă îţi reprezinţi corect, dar nu în sensul înregistrat de simţuri. Acest lucru este necesar pentru adaptarea la lumea spirituală. În felul acesta îţi întăreşti reprezentarea în mod sănătos. Din acelaşi motiv este bine să-ţi reprezinţi retrospectiv, în afara vieţii proprii din timpul zilei, şi alte lucruri, de exemplu, desfăşurarea unei drame, a unei povestiri, a unei secvenţe sonore etc. Idealul pentru discipolul spiritului va deveni tot mai mult compararea cu evenimentele ce se apropie de el în viaţă, în aşa fel încât să le lase să se apropie cu siguranţă şi linişte sufletească şi să nu le judece după starea lui sufletească, ci după importanţa lor interioară şi după valoarea lor. Tocmai prin focalizarea acestui ideal îşi va crea baza sufletească pentru a se putea dărui cufundărilor descrise mai sus în gânduri şi simţăminte simbolice sau de alt fel.

Condiţiile descrise aici trebuie să fie împlinite, pentru că trăirea suprasensibilă se construieşte pe baza pe care te afli în viaţa sufletească obişnuită înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Orice trăire suprasensibilă este dependentă în două feluri de punctul de plecare sufletesc la care te afli înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Cine nu este precaut să-şi creeze din timp, ca bază pentru disciplinarea sa spirituală, o putere de judecată sănătoasă, acela va dezvolta în sine capacităţi suprasensibile care percep imprecis şi incorect lumea spirituală. Organele sale de percepţie suprasensibilă se vor dezvolta în mod defectuos. Şi asa cum cu un ochi deficient sau bolnav nu poţi vedea bine în lumea simţurilor, tot astfel nu poţi percepe în mod corect cu organe de simţ spirituale care nu au fost formate pe baza unei capacităţi de judecare sănătoase. Cel care îşi ia ca punct de plecare o dispoziţie sufletească imorală, acela se ridică în lumile spirituale în aşa fel, încât vederea sa spirituală este buimacă, înceţoşată. Faţă de lumea suprasensibilă el este ca cineva care observă lumea sensibilă în stare de drogare. Numai că el nu va putea ajunge să afirme lucruri importante, în timp ce observatorul spiritual, în buimăceala sa, este totuşi mai treaz decât un om în starea de conştienţă obişnuită. Mărturiile sale devin din această cauză rătăciri faţă de lumea spirituală.

Bibliografie:

  1. Steiner, Rudolf, Îndrumări pentru o educaţie esoterică (GA245);
  2. Steiner, Rudolf, Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare (GA10)
  3. Steiner, Rudolf, Ştiinţa ocultă în schiţă (GA13)