Tratarea nervozităţii

Textul de mai jos este pus la dispoziţia Societăţii Antroposofice prin amabilitatea domnului Agenor Crişan, din partea editurii Triade, şi reproduce o conferinţă susţinută de Rudolf Steiner pe 11 ianuarie 1912 la München, Germania.

Substratul ocult al nervozităţii

[Introducere]

Vă voi prezenta azi unele lucruri pe care le cunoaştem deja, dar care pentru unii dintre noi ar putea fi utile şi ne-ar putea conduce spre o înţelegere mai exactă a fiinţei omului şi a raportului său cu Universul. Antroposofii pot avea adesea prilejul ca, în afară de ostilităţi şi reproşuri împotriva ştiinţei spirituale – aspecte despre care am mai vorbit în conferinţele publice – să li se reproşeze şi alte lucruri de către cei din afara mişcării antroposofice. Astfel, atât cei instruiţi cât şi cei neinstruiţi critică neîncetat faptul că noi vorbim, în sensul ştiinţei spirituale, de o împărţire în patru a fiinţei umane: trup fizic, trup eteric (sau trup al vieţii), trup astral şi Eu. Din partea acelora care sunt înclinaţi spre scepticism, poate veni reproşul: „Desigur, se poate ca lucrurile să stea aşa pentru un om care a dezvoltat anumite forţe sufleteşti ascunse şi care poate, în consecinţă, să vadă o asemenea constituire a omului; dar pentru cel care nu vede aşa ceva, pentru acela nu există niciun motiv să adopte o asemenea părere.” Trebuie totuşi să accentuăm că, urmărită cu atenţie, viaţa omului confirmă cele spuse de cunoaşterea spirituală. Dacă se aplică în practică cele ce pot fi învăţate din cunoaşterea spirituală, acestea pot fi extrem de utile. Şi această utilitate (nu mă refer aici la un utilitarism într-un sens inferior, ci în sensul cel mai nobil al cuvântului) ne va convinge treptat, chiar dacă nu vrem să auzim nimic din ceea ce ne oferă observaţia clarvăzătoare.

Este arhicunoscut faptul că, în vremurile noastre, oamenii se plâng mult de ceea ce este cuprins în temutul cuvânt „nervozitate” şi nu trebuie să ne mire dacă unii se simt constrânşi să afirme: „În epoca noastră nu există aproape niciun om care să nu fie, într-un anumit sens, nervos.” Şi cum să nu găsim firească o asemenea afirmaţie! Făcând întru totul abstracţie de relaţiile şi situaţiile sociale din care provin cutare sau cutare cauză a acestei nervozităţi, ea există, manifestându-se în viaţă sub forme diferite. Uneori ea se exteriorizează în sensul cel mai nevinovat, în forma cea mai puţin incomodă, prin aceea că omul devine sufleteşte agitat (precipitat). Mă refer aici la un om care e incapabil să reţină cum trebuie un gând şi să-l urmărească în mod real, cu toată consecvenţa, până la capăt, care sare mereu de la o idee la alta. Chiar când vrea să reţină vreuna, el de mult „a sărit” deja la o alta. O pripeală în viaţa sufletească este adesea forma cea mai uşoară a nervozităţii.

O altă formă de manifestare a nervozităţii este aceea în care oamenii nu ştiu uneori ce sunt în stare să facă cu ei înşişi, nu pot să ia o hotărâre în faţa unor situaţii în care trebuie să hotărască ce să facă.

Aceste stări pot să decadă în altele şi mai grave, în care nervozitatea se manifestă sub forme maladive, forme care imită într-un mod înşelător boli organice. Omul ar putea astfel crede că suferă, spre exemplu, de stomac, el nesuferind în realitate decât de ceea ce, într-un mod trivial şi vag, s-ar putea cuprinde tocmai prin cuvântul „nervozitate”. Exemplele ar putea continua şi cu alte stări: cine oare nu le cunoaşte şi nu suferă sub povara lor, avându-le el însuşi sau sesizându-le la ceilalţi? Nu e nevoie să mergem acum atât de departe; n-aş vrea să deviez într-o altă sferă de probleme. Referitor la marile evenimente ale vieţii publice ar fi poate exagerat să vorbim de un „alcoolism politic”. În ultima vreme se vorbeşte însă de un fel de goană şi agitaţie nervoasă în viaţa publică ce se aseamănă cu comportamentul unui om atins puţin de alcoolism. Cuvântul este potrivit pentru caracterizarea modului în care sunt conduse problemele politice în Europa ultimelor luni. Astfel, puteţi vedea că nervozitatea nu numai că este prezentă, dar ea este chiar şi resimţită stânjenitor, pretutindeni, în toate domeniile vieţii.

Aspectele la care am făcut aluzie aici nu se vor ameliora, cu siguranţă, în viitorul apropiat; dimpotrivă, se vor înrăutăţi tot mai mult. Viitorul nu oferă nicio perspectivă mai bună, dacă oamenii rămân aşa cum sunt ei acum. Căci există o serie de factori nocivi care influenţează extraordinar de puternic viaţa noastră actuală. Aceştia se transmit de la un om la altul, ca o epidemie, în aşa fel încât, în acest sens, nu numai acela care este contaminat devine bolnav, ci şi ceilalţi care, altminteri sănătoşi, sunt poate doar prea slabi.

Este ceva extrem de dăunător pentru epoca noastră faptul că un număr mare de oameni, care au ajuns în posturi „sus-puse” în viaţa publică, au studiat în felul în care se studiază astăzi. Există domenii întregi ale studiilor universitare unde, de-a lungul întregului an, se face cu totul altceva decât aprofundarea prin gândire a temelor expuse de profesori la cursuri; din când în când se ajunge şi la o asemenea aprofundare, dar, în general, ceea ce studenţii vor să-şi însuşească o fac în câteva săptămâni, printr-o învăţare mecanică. Această învăţare mecanică, automată, a materiei coboară uneori, în anumite privinţe, până în şcoala primară. Răul ce rezultă de aici este foarte însemnat din pricina faptului că în acest mod de învăţare lipseşte legătura propriu-zisă între interesele sufletului, între sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei şi ceea ce rezultă prin „toceală”. Printre elevi s-a răspândit chiar părerea: „Oh, de-aş putea să uit cât mai repede ceea ce îmi însuşesc acum!” Lipseşte deci acea voinţă fermă de a stăpâni cele însuşite. Doar un interes infim leagă miezul sufletului cu ceea ce oamenii învaţă.

Consecinţa imediată a acestor stări de lucruri este faptul că oamenii care „au tocit”, vreau să spun au învăţat ceea ce au vrut să înveţe, pot fi astfel aduşi în stare ca, în anumite privinţe, să intervină în viaţa publică. Dar întrucât nu sunt legaţi lăuntric cu ceea ce au învăţat, ei se află sufleteşte foarte departe de ceea ce se petrece în capul lor. Şi nu există ceva mai dăunător pentru întreaga fiinţă a omului decât să stea sufleteşte şi cu inima departe de ceea ce face cu capul. Acest lucru nu este numai în dezacord cu un om distins şi sensibil, ci este ceva ce influenţează în gradul cel mai înalt forţa şi energia trupului eteric al omului. Trupul eteric (sau al vieţii) devine tot mai slab din cauza unor astfel de fapte, din cauza slabei legături ce există între miezul sufletului uman şi acţiunile sale. Cu cât un om trebuie să se preocupe mai mult de ceva pentru care nu are niciun interes, cu atât mai mult îşi slăbeşte trupul eteric sau al vieţii.

Astfel, antroposofia ar trebui să acţioneze asupra acelora care şi-o însuşesc într-un mod corespunzător, în aşa fel încât ei să nu se limiteze numai la învăţarea faptului că omul se compune dintr-un trup fizic, trup eteric etc., ci să acţioneze asupra lor în aşa fel încât fiecare componentă a fiinţei umane să se dezvolte puternic şi într-un mod sănătos.

[Exerciţiul I]

Deci, dacă omul face o experienţă simplă pe care însă o repetă sârguincios, atunci acest lucru mărunt poate produce o adevărată minune. Iertaţi-mă dacă astăzi vă voi vorbi despre observaţii izolate, despre lucruri neînsemnate, dar acestea sunt şi pot deveni foarte importante pentru viaţa omului. Ele sunt în legătură intimă cu ceea ce tocmai am caracterizat: uşoara amnezie care apare din când în când la oameni. Această uşoară amnezie este un lucru incomod. Antroposofia ne poate arăta însă că amnezia este şi ceva ce prejudiciază profund sănătatea. Şi oricât de ciudat ar suna, lucrurile aşa stau. Multe răbufniri ale naturii umane, ce sunt la hotarul patologicului, ar putea fi evitate, dacă oamenii ar avea memoria mai puţin slăbită. Dumneavoastră puteţi replica: „Da, oamenii au memoria slăbită, dar cine oare se poate sustrage acestei debilităţi a memoriei?” Acest lucru îl putem lămuri printr-o examinare simplă a vieţii. Să luăm un exemplu cu totul insignifiant: un om îşi dă seama că memoria îi cedează, că nu ştie unde şi-a pus lucrurile de care are nevoie. Acest lucru survine în viaţă, nu-i aşa? Unul nu-şi găseşte niciodată creionul, celălalt butonii de la cămaşă, pe care seara i-a pus undeva etc. Pare ciudat şi banal să vorbim despre asemenea lucruri; dar ele survin în viaţa noastră! Există însă un bun exerciţiu, dobândit din antroposofie, prin care ne putem îmbunătăţi treptat memoria. Este o metodă foarte simplă. Să presupunem că seara, o doamnă îşi aşază broşa, sau un domn butonii de la cămaşă, undeva, iar în dimineaţa următoare constată că nu le găseşte. Dumneavoastră îmi puteţi spune că s-ar putea forma obişnuinţa de a le aşeza mereu în acelaşi loc. Nu putem însă realiza acest lucru cu fiecare obiect în parte. Despre acest mod de a ne trata nu vreau să vorbesc acum, ci de un mod mult mai eficient. Să luăm cazul unui om care constată la sine o slăbire a memoriei şi care îşi spune: voi aşeza lucrurile mereu în alte locuri, dar am intenţia să nu aşez niciodată obiectul pe care trebuie să-l găsesc uşor, fără a formula, atunci când îl aşez, următorul gând: „Am pus acest obiect în acest loc!” – Şi vom încerca apoi să ne imprimăm puţin în minte imaginea ambianţei. Vom aşeza, spre exemplu, un ac de siguranţă în colţul mesei; îl vom aşeza cu gândul: pun acest ac de siguranţă la această margine a mesei; şi-mi voi imprima în minte unghiul drept care îl încadrează; voi avea o imagine a acului cu cele două muchii etc. Apoi renunţ să mă mai preocup de această chestiune. Şi voi vedea, chiar dacă la început nu-mi va reuşi întru totul, că dacă fac o regulă din aceasta, slăbiciunea memoriei mele va dispărea. – Lucrurile se bazează pe faptul că mi-am formulat un anume gând precis: „aşez acul în acel loc”. Astfel am pus în legătură Eul meu cu fapta, iar în afară de aceasta i-am adăugat şi o imagine. Formarea unei imagini despre ceea ce fac, o reprezentare în imagini şi, în afară de aceasta, punerea faptei în legătură cu sâmburele fiinţei mele, această corelare a spiritual-sufletescului fiinţei mele – pe care îl pot exprima prin cuvântul „Eu” – cu imaginea, iată ce ne fortifică memoria într-un mod esenţial. Iar dispariţia debilităţii memoriei este deja un ajutor pentru viaţă. Dar dacă s-ar realiza numai atât, n-ar trebui să facem prea mare caz. Printr-un astfel de exerciţiu se pot obţine însă mult mai multe.

Să presupunem că oamenii s-ar obişnui la aşezarea anumitor obiecte, să formuleze astfel de gânduri. Acest obicei ar avea drept urmare o fortificare a trupului eteric. Trupul eteric se consolidează, devine din ce în ce mai viguros, prin aceea că se practică acest exerciţiu. Prin antroposofie am învăţat despre trupul eteric sau al vieţii, că el este într-un anumit fel purtătorul memoriei. Făcând ceva ce fortifică memoria, putem să înţelegem, de la bun început, că prin aceasta venim în sprijinul trupului eteric sau al vieţii. Faptul nu trebuie să ne mire pe noi, ca antroposofi. Dar să presupunem că dumneavoastră sfătuiţi pe cineva – nu doar pentru că are memoria slăbită, ci pentru că prezintă stări de nervozitate – să facă exerciţii în sensul celui arătat. Spuneţi-i unui om neliniştit, nervos, ca la aşezarea obiectelor să facă aşa cum am spus. În curând veţi vedea că el nu va fi doar mai puţin uituc, ci, prin fortificarea trupului său eteric, va scăpa de anumite stări nervoase. Astfel, viaţa vă confirmă exactitatea celor spuse de noi despre trupul eteric. Căci dacă ne comportăm într-un mod corespunzător faţă de trupul eteric, atunci vom vedea fără îndoială că aceste forţe sunt asimilate de el, demonstrându-se astfel că lucrurile afirmate cu privire la el sunt juste. Viaţa însăşi confirmă importanţa acestor exerciţii.

[Exerciţiul II]

Urmează un alt lucru, în aparenţă minor, dar care este extrem de important! Dumneavoastră ştiţi că, în fiinţa umană, ceea ce numim trup fizic şi trup eteric se ating nemijlocit. Trupul eteric este inserat nemijlocit în cel fizic. Puteţi face în zilele noastre o observaţie care nu este deloc rară, o observaţie asupra unui fapt de a cărui existenţă cei în cauză nu ştiu de obicei nimic. În timp ce facem aceste observaţii, dacă avem un suflet sănătos şi capabil de compasiune, vom resimţi milă faţă de acel om. N-aţi văzut oare oameni aşezaţi la ghişeul de la poştă sau orice alţi oameni care scriu mult, făcând mişcări cu totul ciudate înainte de a începe să scrie o literă; oameni care, înainte de a scrie, spre exemplu, un „B”, fac mai întâi în aer câteva mişcări şi abia după aceea încep să scrie? Lucrurile n-ar trebui să degenereze până aici. Însă faptul că omul, prin profesiunea sa, este constrâns să facă aşa ceva, este deja premisa unei stări maladive. Există oameni care, atunci când scriu, dau un anumit avânt, o anumită mişcare bruscă fiecărei linii. Ei scriu smucit, şi nu mişcându-se regulat în sus şi-n jos; se poate cunoaşte aceasta după scrisul lor.

Pornind de la cunoştinţele de ştiinţă spirituală putem înţelege o asemenea situaţie în felul următor: la oameni întru totul sănătoşi, sănătoşi din punct de vedere fizic şi eteric, trupul eteric, care este dirijat de trupul astral, trebuie să aibă întotdeauna capacitatea absolută de a interveni în trupul fizic care, la rândul său, pretutindeni, în toate mişcările sale, trebuie să poată deveni un slujitor al trupului eteric. Când trupul fizic efectuează mişcări pe cont propriu, ce n-au de-a face cu ceea ce vrea sufletul, cu ceea ce vrea trupul astral, avem atunci o stare nesănătoasă, o preponderenţă a trupului fizic faţă de trupul eteric. La toţi aceia care se află în stările descrise anterior, avem de-a face cu o slăbire a trupului eteric, care constă în faptul că acesta nu mai poate dirija în întregime trupul fizic. Acest raport anormal dintre trupul eteric şi trupul fizic stă, din punct de vedere ocult, la baza tuturor stărilor spastice care, în esenţă, sunt în legătură cu acţiunea diminuată a trupului eteric asupra trupului fizic, acţiune mai slabă decât ar trebui să fie. În aceste situaţii fizicul domină, făcând fel de fel de mişcări pe cont propriu. Dar omul este sănătos în întreaga sa fiinţă doar atunci când tot ceea ce face el se subordonează voinţei trupului astral.

Există apoi o altă posibilitate de a ajuta omul, dacă starea de nervozitate nu l-a copleşit încă prea tare. În această situaţie trebuie să ţinem seama de realităţile oculte, şi anume de necesitatea fortificării trupului eteric. Într-un anumit fel, trebuie să credem în existenţa şi capacitatea lui de acţiune. Să presupunem că un om şi-a ruinat într-atât sănătatea încât, înainte de a începe să scrie, degetele îi tremură. Dacă îi vom recomanda să meargă în concediu şi să scrie mai puţin, pentru a scăpa de această stare, recomandarea va fi desigur binevenită. Dar prin aceasta nu i-am dat decât o jumătate de sfat. S-ar putea realiza mai mult dându-i şi jumătatea cealaltă, sfătuindu-l: „Şi apoi străduieşte-te, fără să faci eforturi – e suficient zilnic un sfert de oră sau o jumătate de oră – să-ţi schimbi scrisul astfel încât să fii obligat să nu mai scrii mecanic ca până acum, ci să fii atent la ceea ce scrii. Dacă, să zicem, ai scris litera „F” într-un anumit fel, scrie-o acum mai vertical şi dă-i o cu totul altă formă; astfel va trebui să fii atent! Obişnuieşte-te să pictezi literele!”

Dacă ar exista o răspândire mai mare a cunoaşterii spirituale atunci, la întoarcerea din concediu a unui asemenea om, care a deprins un alt scris, şefii nu-i vor mai spune că este un tip smintit, pentru că şi-a schimbat scrisul. S-ar înţelege atunci că acesta este un remediu eficient. Atunci când îşi schimbă scrisul, omul va fi nevoit să-şi îndrepte atenţia spre ceea ce face; iar îndreptarea atenţiei spre ceea ce faci nu înseamnă altceva decât să pui în legătură sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei tale cu fapta. Această unire a miezului fiinţei noastre cu fapta, fortifică trupul nostru eteric sau al vieţii. Prin aceasta devenim oameni mai sănătoşi. Şi nu ar fi deloc deplasat dacă, deja în şcoală, la o vârstă fragedă, s-ar lucra la fortificarea trupului eteric. Antroposofia trebuie să vină deja de astăzi cu un sfat – care nu va fi realizat însă mult timp – deoarece ea va fi considerată încă o lungă perioadă, de către factorii răspunzători de organizarea educaţiei, ceva deplasat. Dar acest fapt nu e atât de important. Să presupunem că, atunci când copiii învaţă să scrie, li se va forma mai întâi un anumit fel de a scrie. După ce câţiva ani au scris în felul acesta, se va urmări ca aceştia să-şi schimbe, fără alte explicaţii, caracterul scrisului. O astfel de schimbare a scrisului, şi fortificarea atenţiei ce o însoţeşte, vor avea un efect tonic extraordinar asupra trupului eteric în formare, iar anumite stări nervoase nu vor mai apărea.

Vedeţi deci că în viaţă putem face ceva prin care poate fi fortificat, într-un mod deosebit, trupul eteric sau al vieţii, iar aceasta este de o importanţă covârşitoare; căci tocmai slăbiciunea lui provoacă azi nenumărate stări maladive. Chiar şi anumite boli, cauzate de stări împotriva cărora nu putem face azi nimic, vor avea o cu totul altă evoluţie, în cazul în care trupul eteric ar fi mai puternic. Slăbirea lui este tocmai o caracteristică a omenirii moderne. Ne-am referit deja prin aceasta la o metodă ce ar putea fi numită „modelare a trupului eteric”. Aplicăm această metodă asupra trupului eteric. Această „modelare” nu poate fi aplicată asupra a ceva ce poate fi negat sau care nu există. Arătând utilitatea aplicării acestor metode asupra trupului eteric, arătând că ele au un efect, rezultă că există ceva de natura trupului eteric. Viaţa aduce pretutindeni dovezi pentru cele ce obţinem prin antroposofie.

[Exerciţiul III]

Trupul nostru eteric poate fi fortificat în mod esenţial dacă mai facem încă ceva pentru îmbunătăţirea memoriei. Într-un alt context am amintit deja aceasta. Ar trebui să apelăm la sfaturile ce sunt luate din acest domeniu, pentru toate tipurile de boli care sunt însoţite de nervozitate. Se poate face extrem de mult pentru fortificarea trupului eteric sau al vieţii, dacă lucrurile pe care le ştim, le parcurgem în gând nu aşa cum o facem în mod obişnuit, ci în sens invers. Să zicem că, la şcoală, trebuie să învăţăm despre o serie de domnitori sau bătălii sau altfel de evenimente. Acestea se învaţă în mod cronologic. Ar fi extrem de bine dacă succesiunea lor nu s-ar preda şi nu s-ar învăţa numai în mod obişnuit, ci dacă lucrurile s-ar însuşi de asemenea şi în ordine inversă, parcurgându-le de la coadă la cap. Acest exerciţiu este foarte important. Dacă facem aceasta într-o măsură mai mare, contribuim din nou la o fortificare extraordinară a trupului nostru eteric. Acelaşi lucru îl putem aplica asupra unor drame sau povestiri pe care le-am citit, şi a căror acţiune încercăm să o parcurgem în sens invers. Acest tip de exerciţii este important, deoarece contribuie în gradul cel mai înalt la consolidarea trupului eteric.

Dar în viaţa actuală puteţi constata că nu se face aproape nimic din ceea ce am indicat, că acestea nu se aplică deloc. În mersul agitat al zilei nu avem deloc ocazia să ajungem la momente de linişte lăuntrică, în care să putem face asemenea exerciţii. De obicei omul, când exercită o anumită profesiune, este atât de istovit seara, încât nu mai reuşeşte să cultive deloc gândurile pe care le-am amintit anterior. Dar când ştiinţa spiritului va pătrunde cu adevărat în inimile şi în sufletele oamenilor, atunci se va vedea că e posibil să evităm multe din relele ce se întâmplă astăzi. Vom vedea de asemenea că fiecare om are posibilitatea de a găsi timpul necesar pentru astfel de exerciţii. În domeniul educaţiei, dacă se va acorda grija cuvenită acestor probleme, se poate ajunge la rezultate extrem de favorabile.

[Exerciţiul IV]

Să mai amintim un lucru mărunt care, la vârstă înaintată, nu este chiar de foarte mare utilitate. Dar dacă nu a fost cultivat în tinereţe, e bine să fie chiar şi mai târziu. Acest exerciţiu constă în aceea că vom examina anumite lucruri pe care le facem – indiferent dacă acestea lasă sau nu o urmă în viaţa noastră – simultan cu desfăşurarea lor. În privinţa scrisului nostru o vom face cu uşurinţă. Sunt chiar convins că unii se vor dezobişnui de un scris respingător, dacă vor încerca să privească literă cu literă ceea ce au scris, trecând cu privirea încă o dată peste cele scrise. Acest lucru poate fi realizat relativ uşor. Dar mai există încă un exerciţiu potrivit. Şi anume, omul să încerce să-şi privească propriul fel de a merge, mişcările mâinilor, capului, să privească felul în care râde ş.a.m.d., pe scurt, să încerce să dobândească o imagine a gesturilor sale. Foarte puţine persoane au o reprezentare exactă a felului în care merg. Foarte puţini îşi reprezintă felul cum arată ei în timp ce merg. Dar e bine dacă facem ceva spre a dobândi o asemenea reprezentare. Căci, chiar făcând abstracţie de faptul că prin aceste mijloace ne-am putea cu siguranţă corecta în multe privinţe, ele au un efect extrem de favorabil asupra consolidării trupului eteric sau al vieţii, precum şi asupra dominării acestuia de către trupul astral. (Nu e permis să exagerăm cu aceste exerciţii care ne-ar putea alimenta prea mult vanitatea.) Capacitatea observării propriilor gesturi şi a reprezentării propriilor fapte duce la realizarea unei dominări crescânde a trupului astral asupra trupului eteric, iar acesta va putea, în caz de nevoie, să reprime în sine anumite lucruri. Oamenii sunt tot mai puţin în stare să reprime intenţionat şi dintr-o dată anumite lucruri care ţin de obişnuinţele lor, sau să le facă altfel. Şi este cu siguranţă una din cele mai mari cuceriri ale omului ca anumite fapte să le poată face, în funcţie de circumstanţe, şi altfel. Desigur, nu e vorba aici să creăm o şcoală de modificare a scrisului; azi, oamenii învaţă să-şi modifice scrisul doar dacă vor să se folosească de el pentru a face un rău. Dar, dacă îţi propui să rămâi onest, este bine, pentru consolidarea trupului eteric, să adopţi o altă manieră de a scrie. Şi este bine, în mod special, să dobândeşti capacitatea de a modifica din când în când felul în care faci anumite lucruri; să nu te simţi obligat să le faci întotdeauna în acelaşi fel. Omul nu trebuie să devină adeptul fanatic al ambidextriei. Dar dacă totuşi încearcă să execute anumite lucruri cu mâna stângă – şi el nu trebuie să continue decât până când este în stare să le facă măcar o singură dată – faptul va avea un efect favorabil asupra capacităţii corpului astral de a stăpâni trupul eteric. Fortificarea omului în sensul ştiinţei spirituale este ceva ce ar putea fi adus civilizaţiei noastre prin răspândirea acestei ştiinţe.

[Exerciţiul V]

De cea mai mare însemnătate este ceea ce am putea numi educarea voinţei. Am arătat deja că nervozitatea se manifestă sub multiple forme şi, mai precis, prin faptul că oamenii epocii noastre nu ştiu prea bine, adesea, cum să facă ceea ce doresc cu adevărat, sau ceea ce ar trebui să-şi dorească. Ei dau înapoi atunci când trebuie să finalizeze ceea ce şi-au propus, nu ajung la scopul propus. Aceasta este un fel de slăbiciune a voinţei care îşi are cauza, înainte de toate, în controlul slab al Eului asupra trupului astral. Slăbirea voinţei duce până acolo că oamenii vor o dată ceva şi apoi nu mai vor, sau nu ajung niciodată cu adevărat să finalizeze ceea ce vor. Unii nu ajung nici măcar să voiască ceva în mod serios. Există un remediu simplu pentru fortificarea voinţei în viaţa obişnuită: să înăbuşim anumite dorinţe pe care incontestabil le avem, să nu le dăm curs, dacă prin aceasta nu provocăm daune de niciun fel. Dacă ne examinăm propria viaţă, vom găsi, de dimineaţa până seara, numeroase dorinţe pe care le-am putea uşor satisface, dar şi multe alte dorinţe la care putem renunţa, fără a prejudicia prin aceasta pe cineva şi fără a neglija datoriile noastre, dorinţe ale căror satisfacere poate să ne procure o oarecare bucurie, dar care pot foarte bine să rămână şi nesatisfăcute. Dacă cercetăm sistematic dorinţele şi dacă referitor la unele dorinţe ne spunem: „Nu, această dorinţă nu e necesar să fie satisfăcută imediat”, deci dacă le reprimăm sistematic, se obţine atunci, de fiecare dată, şi pentru orice fel de dorinţă, un aflux de forţe de voinţă şi de forţe ale Eului asupra trupului astral. Renunţarea nu trebuie să aducă însă prejudicii, iar realizarea ei nimic mai mult decât un sentiment de satisfacţie, bucurie, plăcere. Supunându-ne, chiar mai târziu în viaţă, unei asemenea discipline, vom putea recupera o serie de lucruri care au fost neglijate în întregime de educaţia actuală.

Fără îndoială este dificil să acţionăm pedagogic în acest domeniu. Trebuie să ţinem seama că, în calitate de educatori, am putea să le satisfacem copiilor sau tinerilor pe care îi educăm anumite dorinţe, dar noi refuzăm. Prin aceasta nu numai că i-am refuzat, dar am provocat şi o anumită antipatie. Acest fapt ar fi greşit din punct de vedere pedagogic. Aşa încât putem spune: „Pare destul de problematic să introduci în principiile educative reprimarea dorinţelor elevilor.” Aici ne aflăm într-o situaţie critică. Dacă tatăl vrea să-şi educe fiul, spunându-i adesea: „Nu, băiete, nu vei primi acest lucru!” – atunci el va provoca mai mult aversiunea băiatului decât beneficiul moral pe care l-ar aştepta din reprimarea dorinţei. „Ce este de făcut?” – ne-am putea întreba. Pare-se că acest principiu este irealizabil.

Există totuşi o metodă foarte simplă de a-l realiza. Nu şcolarului îi vom refuza împlinirea dorinţelor, ci nouă înşine, dar în aşa fel încât elevul să observe că am renunţat la cutare sau cutare lucru. În primii şapte ani de viaţă, dar şi mai târziu, ca un fel de ecou, copilul simte nevoia să imite. Şi vom vedea că, dacă în prezenţa celor pe care trebuie să-i educăm, renunţăm vizibil la anumite lucruri, ei ne vor imita, considerând fapta noastră demnă de urmat. Prin aceasta am realizat ceva de o importanţă covârşitoare.

Astfel vedem că nu trebuie decât să ne orientăm în mod just gândurile prin ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală. Ea nu rămâne atunci doar teorie, ci devine înţelepciune a vieţii, care ne poartă şi orientează în viaţă.

[Exerciţiul VI]

O metodă foarte importantă de a întări controlul Eului asupra trupului astral este ceea ce am putut desprinde din cele două conferinţe publice pe care le-am ţinut aici. Specificul acestor conferinţe constă în faptul că s-au prezentat argumentele „pro şi contra” ce pot fi aduse unei probleme oarecare. Dacă examinaţi atitudinea sufletească a oamenilor, veţi vedea că, de cele mai multe ori, atunci când ei fac sau gândesc ceva, ating întotdeauna doar un singur aspect al problemei: de obicei o aprobă sau o neagă. Dar nu există niciun lucru în viaţă la care să nu fie un pentru şi un contra. Pentru toate există un pro şi un contra, iar pentru toate lucrurile e bine să ne obişnuim să luăm în considerare ambele aspecte, atât argumentele pro cât şi cele contra. Chiar şi pentru ceea ce facem e bine să avem o idee clară cu privire la motivele pentru care, în anumite situaţii, am prefera să ne abţinem de la fapte. Să înţelegem că există argumente chiar şi împotriva acelor fapte pe care preferăm să le facem. Vanitatea ne împiedică însă, în multe situaţii, să acceptăm că ar fi şi contraargumente pentru ceea ce avem de făcut. Căci nu ne-ar prea plăcea să apărem în altă postură decât aceea de oameni de treabă. Ar fi foarte uşor de întocmit un certificat de om bun, dacă s-ar spune: „Facem doar ceea ce este demn de a fi aprobat.” Iar convingerea că, de fapt, aproape la tot ce facem în viaţă se poate reproşa ceva, este foarte incomodă. Nu suntem deloc atât de buni pe cât credem. O spunem deoarece acest lucru e foarte important de ştiut în viaţă. Dar aceste generalităţi nu duc la nimic, ele dobândesc un sens abia atunci când se aplică la cazuri individuale, în faţa cărora ne pune viaţa, arătând şi căile care ne-ar putea determina să renunţăm la ele. Cele dobândite în felul acesta le puteţi aduce în faţa sufletului într-un mod foarte simplu: aţi întâlnit deja cu siguranţă oameni cu o voinţă atât de slabă, încât preferă să nu ia nicio hotărâre. Ei ar lăsa cu plăcere pe un altul să ia hotărâri în locul lor, ei executându-le mai apoi. Aceştia se sustrag responsabilităţilor şi, de preferinţă, întreabă ce să facă, în loc să găsească ei înşişi motivele actelor lor. Vă prezint acest caz nu pentru a-i da o importanţă deosebită, ci pentru cu totul altceva.

Să luăm, spre exemplu, un om căruia îi place să-i întrebe pe ceilalţi – ceea ce spun ar putea stârni nedumeriri ori aprobare, căci nu putem rosti aproape nimic despre viaţă fără ca, într-un anumit sens, să putem fi combătuţi. Să luăm deci cazul unui asemenea om, căruia îi place să-i întrebe pe ceilalţi cu privire la ce are de făcut. El stă în faţa a doi oameni care îşi spun părerea într-o problemă care-l preocupă. Unul îl îndeamnă să facă un anumit lucru, celălalt îi spune să nu-l facă. Vom vedea că unul din cei doi sfătuitori câştigă. Acesta va fi cel care are o influenţă volitivă mai puternică. Ce fenomen este cel în prezenţa căruia ne aflăm de fapt aici’? Oricât de neînsemnat ar părea, suntem aici în faţa unui fenomen de o importanţă majoră. Dacă stau în faţa a doi oameni, dintre care unul spune „da”, celălalt „nu”, iar eu îl urmez pe acela care a spus „da”, atunci voinţa lui acţionează mai departe în mine; forţa voinţei sale s-a impus, dându-mi puterea de a acţiona. Forţa voinţei sale a învins în mine voinţa celuilalt, deci forţa voinţei altui om a învins în mine. Să presupunem că în faţa mea nu stau doi oameni, cu păreri contradictorii, ci eu sunt de unul singur şi, în inima mea, apare un „da” şi un „nu”. Dacă eu găsesc motivele fie pentru „da”, fie pentru „nu”, şi trec apoi la executarea faptei pentru care am optat, atunci în mine se dezvoltă o forţă puternică. Ceea ce mai înainte a fost provocat în sufletul meu de un altul, acum este determinat de mine, drept forţă dezvoltată în sufletul meu. Stând aşadar în faţa unei alternative, lăsăm ca, lăuntric, elementul mai puternic să biruie asupra celui mai slab. Aceasta este extrem de important, deoarece astfel se fortifică într-o măsură extraordinară capacitatea Eului de a stăpâni trupul astral. Nu trebuie să ne incomodeze faptul de a cerceta serios argumentele pro şi contra în fiecare caz particular, acolo unde e posibil. Procedând astfel contribuim foarte mult la fortificarea voinţei.

Există însă şi reversul medaliei care, în loc să fortifice voinţa, determină o slăbire a ei. Aceasta se poate întâmpla când, după cumpănirea motivelor pro şi contra, noi nu acţionăm sub influenţa niciunuia dintre ele, când din neglijenţă nu urmăm niciunul dintre impulsuri. Aparent noi urmăm atunci „nu”-ul, dar în realitate am fost pur şi simplu leneşi. Din aceasta rezultă că e bine să luăm în seamă sfatul ştiinţei spirituale şi să nu optăm între pro şi contra atunci când suntem obosiţi şi epuizaţi, ci atunci când ne simţim în puteri şi ştim că nu suntem istoviţi, şi că putem urma cu adevărat ceea ce am ales între „da” sau „nu”. Trebuie deci să ne supraveghem, pentru ca această metodă să nu acţioneze decât la timpul potrivit asupra sufletului.

[Exerciţiul VII]

O altă modalitate de a întări controlul Eului asupra trupului astral este să îndepărtăm din sufletul nostru tot ceea ce, în anumite privinţe, creează o opoziţie între noi şi lume, între noi şi cei din jur. De aceea, antroposoful ar trebui să-şi facă o datorie din a renunţa la orice critică neîndreptăţită. Dacă critica este obiectivă, ar fi cu siguranţă o slăbiciune să luăm răul drept bine, invocând motive din ştiinţa spiritului. De aşa ceva n-avem nicidecum nevoie. Trebuie să învăţăm să discernem între o dezaprobare determinată de lucrul în sine şi o dezaprobare ce apare în noi din cauza faptului că lucrul respectiv nu ne este agreabil, ne nemulţumeşte prin influenţa pe care o are asupra propriei noastre persoane. Şi cu cât mai mult ne deprindem să ne facem judecăţile independente de atitudinea semenilor noştri faţă de noi, cu atât mai mult întărim controlul Eului nostru asupra trupului astral. Este chiar bine să ne impunem anumite renunţări, dar nu pentru a ne amăgi spunându-ne: „Eşti un om bun dacă nu-ţi critici semenii.” Să renunţăm la ele pentru a ne fortifica, şi nicidecum să considerăm un lucru drept rău numai pentru că el ne este incomod. Dacă e să emitem o judecată despre oameni, să o facem de preferinţă acolo unde noi înşine nu suntem implicaţi. Acceptarea teoretică a acestor principii pare simplă, dar aplicarea practică este extrem de dificilă. E bine, spre exemplu, ca în privinţa unui om care ne-a minţit să reprimăm în noi antipatia pe care el a provocat-o cu această minciună. Nu e vorba să mergem la alţii şi să le povestim ce ne-a spus el. E preferabil să reprimăm sentimentul de antipatie ce a apărut în noi în urma minciunii. Pentru a ne forma o părere despre omul respectiv, putem să observăm zi de zi felul în care acesta îşi pune în acord faptele. Dacă despre acelaşi lucru el va vorbi o dată într-un fel, iar altă dată altfel, e suficient să comparăm între ele aceste manifestări ale sale. Vom avea atunci o cu totul altă bază pentru aprecierea lui, decât dacă am pune accentul pe raportul lui faţă de noi. Să lăsăm ca faptele să vorbească ele însele şi pe oameni să-i înţelegem prin faptele lor. Să nu-i judecăm pe baza unor date izolate, ci după ansamblul faptelor lor. Şi atunci, chiar la un escroc viclean, despre care se spune că nu se dezice nicicând de ceea ce este, vom găsi multe elemente ce nu se potrivesc cu ceea ce face, fiind chiar în contradicţie cu el. Pentru a ne reprezenta un om aşa cum este, atunci când trebuie neapărat să formulăm o judecată despre el, vom putea face astfel abstracţie de noi înşine, de raportul nostru faţă de el. E bine să reflectăm asupra faptului că, pentru fortificarea Eului, ar trebui să renunţăm la majoritatea judecăţilor noastre, la aproximativ nouă zecimi. Pentru viaţă este suficient dacă rămâne o zecime din ele. Viaţa noastră nu va fi deloc prejudiciată dacă vom renunţa la restul de nouă zecimi pe care de obicei le emitem.

Azi v-am prezentat lucruri aparent neînsemnate, dar, din când în când, trebuie să le observăm şi pe acestea. Căci tocmai prin astfel de exemple se poate arăta felul în care cauze mici pot avea efecte mari. Dacă în viaţă vrem să avem o altă atitudine, sănătoasă şi puternică, trebuie să abordăm problemele din cu totul altă direcţie. Nu este întotdeauna cea mai potrivită atitudine să zicem: „Dacă cineva e bolnav, să-l trimitem la farmacie, acolo va primi tot ceea ce are nevoie.” Mai degrabă ar trebui să ne orânduim viaţa în aşa fel încât să devenim mai puţin vulnerabili la boli sau bolile să fie mai puţin supărătoare. Acest fapt poate fi realizat prin metode simple: prin fortificarea influenţei Eului asupra trupului astral, a trupului astral asupra trupului eteric şi a trupului eteric asupra trupului fizic. Convingerea noastră antroposofică fundamentală poate să dea astfel impulsuri autoeducaţiei şi să influenţeze educaţia.