Biografia lui Rudolf Steiner

Reproducem o prezentare a vieţii şi operei sale, după un text de Frans Carlgren.

Experienţele din tinereţe şi studiile

Rudolf Steiner s-a născut la 25 februarie 1861 la Kraljevec, la frontierea austro-ungară, fiu al unui slujbaş la căile ferate austriece.

Copilăria şi-a petrecut-o în ambianţa unei gări şi a căilor ferate, în ciuda mai multor schimbări de domiciliu. Tatăl său avea mijloace materiale reduse; copiii trebuiau să contribuie, prin munca lor, la menaj, la grădinărit şi la cultivarea unui teren pentru cartofi. Rudolf Steiner se interesa de asemenea mult şi de viaţa gării; a învăţat foarte repede să utilizeze telegraful. A crescut deci într-o atmosferă care-i stimula atenţia şi activitatea.

Peisajul înconjurător era grandios: în apropiere câmpiile şi pădurile, în depărtare vârfurile înzăpezite ale alpilor. Relaţiile zilnice cu o populaţie binevoitoare, cunoaşterea unui dialect bogat în imagini, contactul cu viaţa naturii şi a anotimpurilor – toate acestea au contribuit la fortificarea sufletului tânărului băiat, pentru a fi vioi şi receptiv.

După propriile sale istorisiri, mult mai târziu, pe la vreo şapte ani, a avut o experienţă decisivă: prima apariţie a unor impresii foarte subtile, care-i veneau dintr-o lume care nu este cea a pământului şi care totuşi se pot „vedea” şi „auzi”, deşi cu alţi ochi şi cu alte urechi decât cele ale corpului. Cu începere din acest moment, tânărul a intrat în contact nu numai cu arborii şi pietrele, ci şi cu fiinţele spirituale care se ascund „în spatele lor” şi care se manifestă acum în sufletul copilului, în „spaţiul său interior”.

Copilul se îndoia de faptul că lucruri de acest gen ar putea fi înţelese de anturajul său şi a ştiut în consecinţă să tacă în legătură cu ele.

Rudolf Steiner a trăit mai mult sau mai puţin într-o stare de vis primii săi ani de şcoală. Învăţătura propriu-zisă nu l-a influenţat prea mult.

Tatăl său avea ideea fixă de a face din el un inginer la căile ferate. L-a trimis, deci la şcoala reală din Wiener-Neustadt, unde a fost bine primit pentru că desena frumos. Astfel, formaţia sa a fost preponderent ştiinţifică.

Un început de trezire intelectuală s-a produs atunci când, la 12 ani, a citit un articol despre atomi şi molecule în raportul anual al şcolii. Pentru a înţelege acest articol, a trebuit să mai citească şi altele. Astfel a recuperat treptat întârzierea sa şi a putut începe să-i mediteze pe colegii săi mai tineri. Curând, a fost apreciat ca „elev model”, iar în carnetul său de elev avea cele mai bune note. La vârsta de 14 ani a început să-şi consacre timpul liber studierii cu ardoare a filosofiei. El povesteşte că a recitit de aproape douăzeci de ori anumite pasaje din Critica raţiunii pure de Kant.

Dificultatea de a asimila anumite cunoştinţe se poate vedea din faptul că ortografia sa era departe de a fi perfectă. Dezvoltarea unui subiect, dimpotrivă, îi era atât de uşoară, încât de multe ori îşi ajuta colegii să-şi facă lecţiile, înainte de a şi le face pe ale sale. În vara anului 1879, Rudolf Steiner a trecut cu menţiune examenul de încheiere a studiilor.

Până atunci nu putuse vorbi deschis cu nimeni despre experienţele sale în lumea spirituală. Dar chiar în acest an, 1879, a întâlnit un om foarte simplu care recolta plante medicinale. Prin cunoaşterea sa naivă, pioasă şi profundă a naturii, cu simplitatea sa de ţăran, acest om l-a pus pe Rudolf Steiner în contact cu o anumită înţelepciune instinctivă, care s-a perpetuat în mod tainic de-a lungul secolelor, departe de civilizaţie. „Cu el se putea vorbi despre lumea spirituală, ca unul ce o cunoştea direct.” Rudolf Steiner a povestit că acest personaj i-a mijlocit întâlnirea cu un „Maestru spiritual” eminent, necunoscut de lume, un om de situaţie modestă care, între altele, l-a sfătuit să dobândească o cunoaştere aprofundată a mentalităţii ştiinţifice materialiste.

În toamna lui 1879, Rudolf Steiner a fost înmatriculat la Colegiul Tehnic superior din Viena. A studiat aici mai ales biologia, chimia şi fizica. Aceasta a avut o influenţă deosebită asupra evoluţiei sale interioare. Fizica atomică încă nu exista. Dar fizicienii considerau atunci ca evident că tot ceea ce numim noi „realitate” este constituit dintr-o mulţime de particule infinitezimale care acţionează unele asupra altora, într-un mod pur mecanic. Rudolf Steiner s-a cufundat în această concepţie asupra lumii cu o obiectivitate totală. Dar aceasta nu s-a făcut fără dificultate. Căci, conform acestui punct de vedere, totul se explică fără a face apel la intervenţia unui element suprasensibil. Or acţiunea forţelor suprasensibile (mai ales în lumea vieţii organice) era pentru Rudolf Steiner un fapt ce i se confirma fără încetare, prin observaţia empirică de zi cu zi. Nu a găsit niciun punct de legătură între ştiinţa practicată în universităţi şi propria sa viziune despre spirit, experienţa sa interioară.

Datorită lui K.J. Schröer, profesor de istoria literaturii la Colegiul Tehnic Superior, a învăţat să-l cunoască mai bine pe Goethe, mai ales opera sa poetică. Dar în timpul studiilor de optică, botanică şi anatomie, a descoperit că Goethe era de asemenea un savant. A dobândit treptat convingerea că ştiinţa modernă, care neagă spiritul, nu ar putea niciodată atinge decât lumea neînsufleţită, pe când Goethe, în opera sa ştiinţifică, deschidea calea înţelegerii viului şi arunca un pod între natură şi spirit.

A avut atunci intuiţia să studieze un domeniu particular al ştiinţei, în spiritul lui Goethe, dar viaţa nu i-a îngăduit aceasta. Student sărac, trebuia să-şi asigure mijloacele necesare traiului, cu ajutorul lecţiilor particulare.

Atunci, în 1883, i se face propunerea de a edita, în cadrul proiectului „Literatura naţională germană” condusă de Joseph Kürchner, operele ştiinţifice ale lui Goethe, adăugându-le prefeţe şi comentarii. Schröer îl recomandase pentru această muncă grea pe tânărul student de 22 de ani. Această propunere i-a dat ocazia de a-şi aprofunda considerabil cunoştinţele ştiinţifice.

Pentru a-şi asigura întreţinerea, Rudolf Steiner a trebuit să continue să dea meditaţii. Odată terminate studiile, a acceptat în 1884 rolul de preceptor într-o familie de comercianţi vienezi. Aici a rămas şase ani. Elevul său suferea de hidrocefalie; avea 10 ani şi era atât de înapoiat, încât se punea la îndoială posibilitatea de a i se da vreo instrucţie. Rudolf Steiner a reuşit, după doi ani de sacrificii şi eforturi susţinute, să-l aducă pe punctul de a putea intra normal într-o clasă de liceu, fizicul său fiind de asemenea ameliorat considerabil. Mai târziu a ajuns medic şi a murit în timpul primului război mondial.

Experienţa astfel dobândită îi va permite lui Rudolf Steiner să pună bazele practice ale antropologiei sale, în forma necesară activităţii ulterioare, îndeosebi prin fondarea şcolii Waldorf în 1919. „Atunci – spunea el – am aprofundat propriile mele cunoştinţe de de fiziologie şi psihologie.”

Începuturile activităţii profesionale

În 1889, Rudolf Steiner a fost invitat să colaboreze la pregătirea marii ediţii a operelor complete ale lui Goethe (cunoscută sub numele de „ediţia Marii Ducese Sofia”), a cărei publicare începea la Weimar. În toamna lui 1890 s-a instalat în acest oraş pentru a studia Arhivele gotheene, recent constituite.

Astfel a început o existenţă cu totul nouă. Se afla în legătură constantă cu cercetători, poeţi, artişti, ceea ce a condus la o mai bună cunoaştere de sine şi a oamenilor. S-au conturat, mai pregnant ca oricând, trăsăturile deosebite ale propriei naturi. „De fiecare dată când mă izolam de anturaj, îmi dădeam seama că îmi era familiară o lume spirituală pe care o vedeam în mine. Cu această lume îmi era uşor să mă unesc. Urmând cursul gândurilor, îmi spuneam adesea că accesul la lumea exterioară prin intermediul simţurilor îmi fusese îngreunat tot timpul copilăriei şi tinereţii mele.” În schimb, activitatea gândirii îi era lesnicioasă. Aici se afla în elementul lui: „În ceea ce priveşte marile înlănţuiri ştiinţifice concepute prin spirit, le sesizam fără cea mai mică greutate.”

[…]

Şi-a dat seama în această perioadă că singurul lucru la care ţinea în viaţă era să pătrundă din ce în ce mai profund în lumea spiritului. Dar însuşi Goethe, acest realist care avea simţul sarcinilor pământeşti, îi era exemplu în arta de a persevera. A continuat, deci, în strădania sa.

[…]

În 1886 deja îşi publicase prima carte: Linii fundamentale ale unei teorii a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume. Tot atunci a scris şi o dizertaţie despre teoria cunoaşterii în care încerca, în mod îndrăzneţ, să depăşească, o dată pentru totdeauna, teoria cunoaşterii lui Kant. Acestei dizertaţii îi datorează faptul de a fi fost primit doctorand, în octombrie 1891. Acestei dizertaţii i-a adăugat o prefaţă şi un capitol final şi a publicat totul în acelaşi volum sub forma unei cărţi intitulate Adevăr şi ştiinţă.

Aceste lucrări au fost pentru Rudolf Steiner o pregătire în vederea elaborării celei mai importante dintre operele sale filosofice: Filosofia libertăţii (1893). Prima ediţie purta în subtitlu menţiunea: „Rezultate ale unei observaţii psihice după metodele ştiinţelor naturii”. Rudolf Steiner voia să aplice metoda observaţiei în domeniul ştiinţei moderne a filosofiei, însă schimbându-i direcţia, orientând-o către lumea interioară. A arătat că acela care manifestă forţa de gândire necesară poate depăşi – prin perceperea exactă a ideilor pure, „desprinse de lumea sensibilă” – „limitele cunoaşterii” aşa cum sunt ele puse de teoreticieni, regăsindu-se, în calitatea de fiinţă liberă, într-o lume ideală, spirituală.

Rudolf Steiner a publicat după aceea alte cărţi: Friedrich Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale (1895) şi Concepţia goetheană despre lume (1897). În aceste lucrări urmărea aceleaşi scopuri ca şi în precedentele. Acestea erau roadele rarelor ore de răgaz. În timpul şederii la Weimar, în afara lucrărilor sale asupra operelor ştiinţifice ale lui Goethe, a întreprins şi altele: editarea, pentru casa Cotta, a operelor lui Schopenhauer şi ale lui Jean Paul, pentru care a scris introduceri biografice şi literare.

În 1896 munca sa la arhivele lui Goethe era terminată.

[…]

Puţin după plecarea sa la Weimar, în viaţa lui Rudolf Steiner, în vârstă atunci de 35 de ani, a avut loc o schimbare decisivă.

„În mine s-a trezit atunci un interes, pe care nu-l mai simţisem înainte, pentru ceea ce este sensibil, perceptibil. Anumite detalii au dobândit importanţă pentru mine: aveam sentimentul că lumea simţurilor avea ceva să-mi reveleze pe care doar ea mi-l putea revela. Am pătruns astfel, prin precizia observaţiei sensibile, într-o lume cu totul nouă.”

S-a vădit că această nouă facultate a acţionat puternic asupra experienţelor sale în lumea spirituală. „Observând lumea fizică, poţi ieşi cu totul din tine însuţi şi chiar prin aceasta se poate pătrunde din nou în lumea spirituală cu o facultate de observare crescută.”

Rudolf Steiner practica de multă vreme meditaţia; aceasta s-a intesificat considerabil prin faptul că în natura omenească se poate dezvolta „o fiinţă spirituală care, total liberă de organismul fizic, poate trăi, percepe şi se poate mişca în lumea spirituală. Existenţa acestei fiinţe omeneşti spirituale a devenit pentru mine un fapt experimental, sub efectul meditaţiei.”

Rudolf Steiner a dobândit astfel dreptul de a se numi cetăţean al două lumi, fizică şi spirituală.

[…]

Anii de încercare

Din 1897 a editat Magazinul pentru literatură. În vara acestui an s-a instalat la Berlin pentru a efectua această nouă însărcinare.

Magazinul pentru literatură era o revistă literară binecunoscută, însă conducerea ei i-a provocat mari griji.

Abonamentele erau puţine: „Nu-mi puteam lua sarcina revistei decât după ce aş fi putut asigura creşterea numărului de abonamente. Aceasta a fost activitatea mea la Societatea Liberă de Literatură.”

[…]

Comentând manifestările vieţii intelectuale, Rudolf Steiner putea deci spune aici tot ceea ce era necesar de spus în legătură cu evenimentele din acea epocă, dar „o revistă care nu poate plăti decât salarii foarte modeste, care nu-mi asigura nici subzistenţa zilnică, pentru care nu se putea face nicio publicitate, nu avea cum să prospere, având în vedere mica sa expansiune în momentul în care am preluat-o”.

Acestor griji materiale li s-a adăugat ceea ce Rudolf Steiner avea să numească mai târziu „Încercarea sufletului”, adică experienţele sale interioare prin care a trecut atunci şi pe care le-a descris în autobiografia sa în mod emoţionant.

Încă din adolescenţă considerase ca o datorie să dobândească o cunoaştere aprofundată a gândirii ştiinţifice materialiste în scopul de a o transforma „din interior”. Continuându-şi eforturile, descoperea acum, cu mai multă precizie ca niciodată, că activitatea gândirii, atunci când se exercită sub aspectul său suprasensibil, nu este un joc abstract de concepte, ci o legătură cu fiinţele vii.

Atunci a întâlnit în lumea spirituală „puterile demonice care nu vor ca o cunoaştere a naturii să ducă la viziunea spiritului şi fac din gândire un mecanism”. – „Pentru ele este absolut adevărat că lumea este o maşinărie.” Pe aceste fiinţe, Rudolf Steiner le-a calificat mai târziu drept ahrimanice, servitorii lui Ahriman. A trebuit atunci să ducă o luptă interioară de care era pe deplin conştient. „A trebuit atunci să-mi salvez clarvederea, prin furtunile dezlănţuite în sufletul meu.”

„În acest timp de încercări nu am putut avansa decât evocând în mine, cu ajutorul viziunii mele spirituale, dezvoltarea creştinismului.” În aceşti termeni s-a referit Rudolf Steiner la evenimentul principal al vieţii sale.

În copilărie servise la slujba de duminică a bisericii din satul său natal; cultul Bisericii Catolice i-a lăsat o impresie foarte puternică. Dar pietatea sa de copil nu avea nimic confesional. Catehismul abia daca l-a influenţat. Tatăl său era liber-cugetător şi a neglijat să-i facă prima sa comuniune.

În autobiografia sa, Rudolf Steiner descrie cum setea de cunoaştere l-a dirijat, în ultimii ani ai secolului, spre anumite concepţii care nu erau cele ale confesiunilor religioase. Învăţătura oficială a acestora „se referă la o lume spirituală pe care omul nu o poate atinge prin dezvoltarea propriilor forţe spirituale. Ceea ce învaţă religia ca lege morală provine din dogme impuse. La aceasta se opunea propria mea concepţie despre spirit, conform căreia lumea spirituală este de asemenea perceptibilă în om şi în natură, ca şi în lumea simţurilor. Se adăuga şi individualismul meu etic, pentru care morala nu este primită din afară, ci decurge din dezvoltarea sufletului şi spiritului omenesc în care trăieşte un element divin.”

„Creştinismul pe care-l căutam eu nu l-am găsit nicăieri în confesiunile existente. După o perioadă de încercări în care a trebuit să dau lupte interioare dure, a trebuit să mă adâncesc eu însumi în realitatea creştinismului, adică în lumea în care spiritul însuşi se exprimă despre acest subiect.”

Acest drum al lui Rudolf Steiner pentru cunoaşterea lui Christos l-a condus atunci la o experienţă bulversantă, la care face aluzie în autobiografie în câteva cuvinte simple şi discrete: „Faptul de a mă fi găsit în faţa Misterului de pe Golgota, printr-un act solemn de cunoaştere interioară, a marcat întreaga evoluţie a sufletului meu.”

Despre anii 1897-1900 Rudolf Steiner a spus mai târziu – după ce a trăit evenimente foarte dureroase, între altele distrugerea Goetheanum-ului – că trecuse în această perioadă prin „cea mai crucială dintre încercările spirituale”.

Ceea ce a trăit atunci se poate numi, pentru a relua o expresie consacrată, „străbaterea porţii iniţierii”.

Atât documentele istorice, cât şi cercetările făcute de Rudolf Steiner, arată că în Antichitate „iniţierile” aveau loc în centrele de Misterii. Neofitul care urma să treacă prin încercările iniţiatice trebuia să participe la anumite rituri, ceremonii religioase, şi să ducă o viaţă de rugăciune în ambianţa liniştită a templului. Actul iniţiatic propriu-zis avea loc cu o totală excludere a lumii exterioare.

Pregătirea lui Rudolf Steiner s-a făcut într-o atmosferă dominată de griji materiale, de ocupaţii profesionale extenuante şi de raporturi omeneşti dificile, în agitaţia unui mare oraş modern. Era angajat într-o luptă pentru existenţă şi trebuia să clădească în el însuşi templul în liniştea căruia se derulau încercările greu de conceput ale iniţierii sale. Drumul evoluţiei sale corespundea astfel condiţiilor şi exigenţelor timpului nostru.

Iată de ce Rudolf Steiner, pe care îl putem considera un „iniţiat” de la începutul secolului, a rămas mereu un om al epocii sale, simplu şi de bun simţ, care cunoştea profund problemele omului modern şi îi putea vorbi pe limbajul său.

La sfârşit de septembrie 1900, Rudolf Steiner a putut trece revista în alte mâini. Chiar de atunci, activitatea sa va fi cea a unui conferenţiar şi a unui scriitor independent.

[…]

Munca antroposofică

Din acest moment, biografia lui Rudolf Steiner este inseparabil legată de impulsul spiritual pe care atunci îl numea „teosofie”, dar pe care deja, uneori, îl numea „antroposofie”, termen pe care-l va adopta în viitor, de la grecescul anthropos (om) şi sophia (înţelepciune).

[…]

Pentru munca administrativă era suficientă o singură persoană: Marie von Sievers. Ea era o personalitate foarte puternică de origine baltică şi a fost atunci cea mai apropiată colaboratoare a lui Rudolf Steiner. Ea a întemeiat şi a condus editurile care au publicat, în aceşti ani, numeroasele opere ale lui Rudolf Steiner. În această perioadă au apărut principalele scrieri ale sale. Prima a fost cartea intitulată Teosofie. În această carte, apărută în 1904, Rudolf Steiner făcea o primă încercare de a descrie natura suprasensibilă a omului şi legăturile sale cu lumile spirituale.

[…]

În articolele reunite sub titlul Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare, Rudolf Steiner şi-a propus să descrie, cu maximă precizie posibilă, metodele prin care el ajunsese la rezultatele expuse în ansamblul operei sale.

[…]

„[…] Ştiinţa ocultă (1910) este un fel de compendiu despre ceea ce aducea până atunci mişcarea antroposofică.” Mult mai târziu, Rudolf Steiner a explicat că în această lucrare importantă condensase conţinutul a numeroase conferinţe şi a mai multora dintre cărţile sale.

În partea sa cea mai importantă, Ştiinţa ocultă conţine descrierea evoluţiei lumii aşa cum se revelează ea unei conştienţe care a depăşit limitele spaţiului şi timpului.

În această carte, Rudolf Steiner s-a străduit să clarifice, în lumina cercetărilor sale spirituale, epocile şi evenimentele în legătură cu care astronomia, geologia, biologia şi istoria se reduc în general la ipoteze. Nici în această carte nu vroia să facă abstracţie de numeroasele date acumulate de savanţi, pe care-i respecta profund, nici să intre în contradicţie cu aceştia. Vroia să lărgească înţelegerea pământului şi a omului, arătând că şi unul, şi altul, au ieşit din cosmosul spiritual şi divin.

[…]

În această perioadă de-nceput a dezvoltării antroposofice a ţinut primele cicluri de conferinţe consacrate Evangheliilor, care ocupă un rol central în opera lui Rudolf Steiner.

Abia în 1910 a ajuns să scoată la iveală, sub formă de dramă, ceea ce purta în sine încă din anii 80 ai secolului precedent. În vara anului 1910 a scris şi a pus în scenă, la München, drama-mister Poarta iniţierii.

Actorii erau în cea mai mare parte amatori, dintr-un mediu care nu avea o adevărată cunoaştere a teatrului. Totuşi, aceste reprezentaţii, date pe o scenă obişnuită, au lăsat spectatorilor o impresie de neuitat. În fiecare din următorii trei ani a scris şi a fost reprezentată câte o nouă dramă: Încercarea sufletului, Păzitorul pragului şi Trezirea sufletelor.

Aceste patru drame formează o suită. Ele expun legăturile dintre diferite persoane, întâlnirile adesea tulburătoare cu fiinţele lumilor spirituale pe care aceste persoane le trăiesc, şi confruntarea cu propriile lor încarnări trecute, înaintarea cunoaşterii de sine printr-o cunoaştere mereu mai armonioasă şi o acţiune pusă conştient spiritual în serviciul întregii omeniri.

Dramele-mister sunt reprezentate în fiecare an pe marea scenă a celui de-al doilea Goetheanum din Dornach, Elveţia (primul Goetheanum fiind incendiat în 1923). Punerea lor în scenă a fost cea care a făcut să apară nevoia urgentă a unui teatru, a unui edificiu destul de mare pentru a adăposti activităţi artistice şi ştiinţifice. Câţiva membri ai Societăţii Antroposofice au pus la dispoziţia mişcării un teren aflat la Dornach, în Elveţia, lângă Basel. Rudolf Steiner s-a dus acolo în 1913 şi şi-a dat acordul. În felul acesta, centrul mişcării antroposofice s-a fixat în Elveţia.

Lui Rudolf Steiner i-a revenit responsabilitatea întocmirii proiectului. El l-a văzut clar, până în detaliile formei sale exterioare, conform activităţilor pe care trebuia să le adăpostească; în acest scop a întrebuinţat imaginea cojii de nucă, a cărei formă se mulează pe miezul conţinut de nucă. Cum activităţile artistice şi ştiinţifice prevăzute vizau o înnoire culturală completă, formele edificiului trebuiau şi ele să folosească un limbaj nou.

Aceste forme, Rudolf Steiner nu doar le-a desenat, dar le-a şi modelat într-o primă machetă. Când s-a apucat să pună totul pe planşeta de desen, a apărut o problemă delicată şi total imprevizibilă: determinarea liniei după care trebuiau să se intersecteze cele două cupole gigantice ale acoperişului. După lungi schimburi de opinii cu arhitecţii însărcinaţi cu lucrarea, Rudolf Steiner a contribuit el însuşi la soluţionarea problemei. Un arhitect american va spune cândva, în legătură cu soluţia dată, un cuvânt care merită reprodus: „Cel care a rezolvat această problemă este un geniu matematician de prim ordin.”

Amenajarea edificiului a fost intim legată de naşterea euritmiei, care, aşa cum a spus Rudolf Steiner, nu este nici dans, nici pantomimă; este o artă în întregime nouă, care caută să exprime prin mişcări precise calităţi sonore şi verbale.

Când omul vorbeşte sau cântă, prin suflul său imprimă o formă aerului care-l înconjoară. Fiecare sunet vorbit sau cântat corespunde unei atitudini, unor mişcări invizibile. Izvorul artei euritmice este acea mişcare ascunsă în vorbire şi cântec. Deci această artă este „un limbaj şi un cântec făcute vizibile”.

Arta declamării, munca desfăşurată pentru dramele-mister şi euritmie au fost prilejul creării la Goetheanum a unei arte teatrale cu totul noi. În 1914, Marie von Sievers a devenit Marie Steiner; în 1915 a început colaborarea la punerea în scenă, în fiecare an, a câte unui fragment din Faust de Goethe. La repetiţii Rudolf Steiner juca el însuşi cele mai diferite roluri, cu o măiestrie extraordinară.

Deci în 1924 se baza pe o experienţă foarte bogată, atunci când activitatea sa în acest domeniu a fost încununată de scrierea lucrării Curs de recitare şi artă declamativă, destinat actorilor de profesie.

(Text reprodus din Evoluţia ocultă a omului, editura Arhetip, Bucureşti, 2001)

Nota editorului francez

Activitatea lui Rudolf Steiner a continuat într-un ritm incredibil. În toate domeniile, vederile sale permit o reînnoire, o renaştere a civilizaţiei noastre decadente. La moartea sa, 30 martie 1925, a lăsat o operă elaborată cuprinzând 30 de volume, la care se adaugă aproape 6000 de conferinţe, o pedagogie, o medicină, o agricultură, o sociologie – toate noi, întemeiate pe realităţile spirituale revelate. Dacă existenţa şi dezvoltarea lor iau pe zi ce trece o tot mai mare amploare, boicotul şi tăcerea instituţiilor, uşurinţa sau prejudecăţile materialiste se opun cu logică bulversantă la revoluţia pe care va antrena-o recunoaşterea acestor noi valori.